Leave a comment

Pilula săptămânală : Scurt comentariu la un costum tradiţional oltenesc, satul Dănceu, com. Jiana, jud. Mehedinţi


Acest costum compus din: fotă ( fustă de lână) realizată la războiul de ţesut, impregnată cu flori roşii şi verzi, efectuate  tot din fire de lână vopsite în culorile respective. De-a lungul fustei sunt dispuse rânduri, rânduri de steluţe albe din mărgeluţe cusute cu acul, aţa şi multă, extrem de multă migală. Fusta aceasta este ca o pătură, care se petrece o parte peste alta în jurul corpului femeii.Următoarea piesă a costumului este ia  care, de fapt este o bluză, confecţionată din cribdişin ( pânză de bumbac, in sau borangic subţire), cusută cu arnici( fire de bumbac sau in în culori diferite, prinse de material cu igliţa/ croşeta/), Cusăturile, numite în zona respectivă şi râuri, se execută atât pe umerii bluzei, pe mâneci de la altiţă până la manşetă, precum şi pe cele două părţi ale pieptului.

A doua fustă, cea din fir metalic argintiu, deci un material metalizat, a fost confecţionat tot la războiul de ţesut, din fire de urzeală toarse din fuiorul de cânepă cu furca şi fusul, între care s-a realizat împletitura cu suveica şi spata, iar schimbarea firelor urzelii făcându-se cu tălpile picioarelor aşezate pe brâgle. Pe marginea piesei acesteia a fost cusută cu mâna o panglică de culoare roşie şi, ca şi în cazul fotei, la purtat se trece o margine peste alta în jurul corpului femei. Această fustă poartă numele de opreg şi, ca şi fota, se fixează de trup cu brăcirile ( brăcinari), care este realizat tot la acelaşi război de ţesut, deşi nu este  mai lat de 10-15 cm.

Pe cap se poartă legătura, un fel de basma, neapărat de culoare albă, dintr-un material foarte subţire, având pe margini prinse cu igliţa spiţuri ( dantelă). De menţionat că această ,,legătură’’se poartă, sau mai bine zis se purta de către fete a doua zi după nuntă, deci când au intrat în rândul femeilor tinere. Nu mai ştiu dacă acest ritual al tradiţiei se mai respectă sau nu. Probabil că şi aici, în cazul acestor elemente vestimentare, au pătruns ,, modernismele’’ şi apucăturile ,,civilizatoare’’, înlăturând o tradiţie  sănătoasă şi veche de sute de ani.

Acest costum a fost confecţionat de mama mea, Riţa Buşoiu, o ţărancă dintr-un sat pierdut în însorita câmpie mehedinţeană. Satul poartă numele de Dănceu( consătenii mei pronunţă Dănciu) se află la aproximativ 4o de kilometri de Drobeta Turnu Severin şi este şi locul în care a trăit şi vărul meu, marele scriitor Dumitru Radu Popescu, pe timpul copilăriei, al studiilor liceale şi universitare, împreună cu părinţii săi, Maria şi Traian Popescu şi sora sa, Viorica, viitoarea scriitoare Oana Cătina.

Costumul a fost realizat în urmă cu circa 70-8o de ani şi întîmplarea face ca fiica mea , Andreea ( Dia) , să-l recondiţioneze şi să-l poarte cu unele ocazii. Spun întâmplarea, deşi cred că nimic nu este întâmplător în lumea asta, în urmă cu 10-20 de ani, când mergeam în vacanţele noastre olteneşti, în sus-numitul sat de la marginea Dunării, bărbaţii şi femeile, consătenii mei, întreţineau cam următorul dialog:

-Mă, cu cine seamănă mă, fata asta ?
-Cum,  cu cine? Păi, tu nu vezi? E fata copilului Riţî. Ăla ce-i profeso’r la Media’ş.
-Mă, da’ seamănă leit cu Riţa lu’ Nelă al lui Buşoiu.
-Ce vorbeşti ? E Riţa goală, ce mai ! Săraca Riţa, fie iertată , că s-a stins aşa de tinără la doar 45 de ani, când copilul ei era student la Cluj.

Şi astfel, un costum vestimentar, un element etnografic de mare valoare, “tradiţional, oltenesc” a ajuns să fie în zestrea şi în grija unei persoane care îl moşteneşte, îl conservă şi–l păstrează cu sfinţenie. Şi cu evlavie şi cu pioşenie păstrează, în felul acesta şi memoria înaintaşilor ei de acolo, din îndepărtata Oltenie. Bravo, fata mea, felicitări !

Prof.  Gh. Buşoiu

Leave a comment

Pilula săptămânală : După o jumătate de secol de la absolvire

FACULTĂŢILE DE ISTORIE – FILOZOFIE ŞI FILOLOGIE ŞI – AU STRÂNS LA SÂN FIII ( Cluj, 1967)
Pentru foştii studenţi  ai celor două prestigioase instituţii de învăţământ superior, sfârşitul lunii trecute a fost unul cu totul şi cu totul special. Vineri, 26 mai a.c. la ora 12, cei care, cu exact 50 de ani în urmă, părăseau sălile şi coridoarele Facultăţii de Istorie – Filozofie, pornind cu tot entuziasmul tinereţii pe cărările pline de asperităţi ale vieţii, s-au întors, acum, la vârsta senectuţii la această Alma Mater a lor.
Ca orice manifestare de acest soi, prezenta întâlnire colegială s-a desfăşurat pe două paliere: în prima parte, cei prezenţi şi-au ocupat locurile în bănci şi, rând pe rând, au răspuns, nu la vreun examen al nu ştiu cărei materii din programa studenţească, ci la un examen mult mai important, al maturităţii fizice şi spirituale, examenul vieţii. Au fost scoase cu acest prilej în evidenţă preocupările pe care le-au avut în cele cinci decenii, pentru  că trebuie spus,aceste preocupări au fost din cele mai diverse. Unii, cei mai mulţi, şi-au dedicat energia şi cunoştinţele accumulate învăţământului, alţii funcţionând în alte ramuri ale vieţii  social-culturale precum: muzeologia, biblioteconomia, cercetarea ştiinţifică, arheologia, activitatea radiofonică, etc. Vom exemplifica această diversitate de ocupaţii cu câteva nume: Ion Piso, fost şef de promoţie în  vremea studiilor, apoi în câmpul muncii, aproape în exclusivitate, profesor universitar în facultatea care l-a consacrat, Mihai Drecin, profesor universitar la Facultatea de Istorie din Oradea, prorector al Universităţii de aici, fost  parlamentar, Alexandru Avram, muzeograf la Muzeul Brukenthal din Sibiu şi profesor universitar, Vasile Crişan, profesor şi mulţi ani preşedinte al Comitetului Judeţean de Cultură, George Cipăian, cercetător la Institutul de Istorie din Cluj –Napoca,Cornel Baltă Tatai, muzeograf la Muzeul din Blaj şi profesor universitar la Universitatea,, l Decembrie’’ din Alba Iulia,   Viorica Herdean, muzeograf la Muzeul de Artă din Tg. Mureş, Mariana Ploieşteanu, director de muzeu şi editor, medieşeanca Livia Buşoiu, profesor, director de şcoală şi, în ultimii ani, autoare a mai multor articole şi a unei interesante monografii şcolare.
În a doua parte a întâlnirii, care a avut loc la restaurantul de la foaierul Casei Universitarilor, discuţiile începute la facultate au continuat şi mai aprins, cei prezenţi depănându-şi diverse amintiri din timpul studenţiei sau din alte ocazii.
Aş vrea să menţionez un lucru deosebit de interesant: unul din cei mai ardenţi şi mai comunicativi  participanţi la întâlnirea istoricilor a fost Horst Gobel  care, deşi a plecat de mulţi ani din România, a răspuns prezent la invitaţia organizatorilor, ca de fiecare dată pe parcursul timpului scurs. Cu adâncă emoţie a mărturisit de fapt că, deşi s-a născut în Bistriţa, pentru a fi cât mai aproape de Clujul său drag, şi-a cumpărat şi aici un apartament.
A doua zi, deci sâmbătă, 27 mai a.c a venit rândul foştilor absolvenţi ai Facultăţii de Filologie ( azi Facultatea de Litere) să retrăiască atmosfera reîntâlnirii, tot după o jumătate de veac.
În sala „Ovidiu” a facultăţii, la chemarea organizatorilor Constantinescu Stanca şi Ion Cuceu, au răspuns prezent o mare parte din absolvenţii anului 1967 ai Filologiei.
În acea perioadă, tuturor absolvenţilor universitari, le erau hărăzite posturi preponderent în şcoli generale de pe întreg cuprinsul patriei. Se făcea un clasament al tuturor mediilor de la toate facultăţile de profil din ţară şi, în funcţie de media obţinută, puteai să obţii un post în Maramureş, ori în Dobrogea sau în Oltenia, deci oriunde. Aşa se face că cei mai mulţi veniţi în oraşul de pe Someş, au raportat că întreaga perioadă de activitate şi-au închinat-o educaţiei copiilor din învăţământul gimnazial. Nu toţi au rămas timp îndelungat la catedră. Pasiunea care-i  măcina, talentul şi chemarea  spre alte zări, spre alte zone ale existenţei umane, au fost tot atâtea motive ce i-au determinat să se dedice altor ocupaţii nobile.
Au participat la manifestările respectivei întâlniri scriitorii: Antonia Bodea, Cornel Nistea (redactor la Revista de literatură “Discobolul” din Alba Iulia), Doina Rusan ( Ana Blandiana), Anca Sârghie, profesor universitar şi istoric şi critic literar, Constantin Constantinescu, profesor de gimnaziu, dar şi scriitor, Ion Cuceu, cercetător la Institul de Lingvistică şi Folclor din Cluj, Mircea Corneşteanu, important regizor de teatru şi fost mulţi ani director al Teatrului Naţional din Craiova, Felicia Avram, mai multă vreme lucrătoare la Biblioteca sibiană Astra, ş.a. Dintre profesorii ce au muncit cu suflet şi sârg în munca de educaţie a elevilor de gimnaziu sau de liceu amintim pe:Luca Dana, şefa de promoţie a acestei generaţii, Ana Răcean, Constantinescu Stanca, Mariana Şolea, Floruţa Gabriela şi autorul acestui material, profesor, fost director al Bibliotecii Municipale din Mediaş peste două decenii şi publicist.
Toţi colegii participanţi au prezentat, în luările de cuvânt, aspecte din activitatea lor, desfăşurată pe parcursul zecilor de ani, discuţiile fiind presărate cu glume, cu amintiri despre fapte şi întâmplări din perioada când tinereţea, voioşia şi entuziasmul erau la ele acasă.
Convorbirile şi schimburile de păreri au continuat şi la restaurantul unde s-a servit masa, unde s-au imortalizat momentele de antren şi bună dispoziţie şi unde s-a cântat. Şi cine altul putea să dea tonul interpretării cântecelor de petrecere şi de viaţă lungă, să întreţină o atmosferă veselă şi antrenantă, dacă nu Tavi Cadia? Ca un menestrel din alte vremuri, Tavi ne-a readus la lumină melodii frumoase, armonioase, pe care le-am fredonat cu aceeaşi însufleţire precum cu jumătate de secol în urmă pe Cetăţuia Clujului, în orele de după cursuri şi seminarii.
Trebuie precizat că întâlnirea de la facultate a fost precedată de două acţiuni de suflet, două manifestări dedicate celor trei importanţi scriitori plecaţi înainte de vreme într-o stea. E vorba de poetul Ioan Alexandru şi de prozatorul  Vasile Avram, îndrăgiţii noştri colegi de la Facultatea de Filologie, înhumaţi la Mănăstirea Nicula şi de prozatorul Romulus Rusan,dânsul politehnist, soţul Doinei Rusan, alias Ana Blandiana. .Mai mulţi colegi s-au deplasat la Nicula unde s-a ţinut o slujbă de pomenire, Felicia Avram, consoarta scriitorului Vasile Avram, îngrijindu-se cu cea mai mare însufleţire şi profundă pioşenie de mormintele celor doi prieteni, plecaţi dintre noi atât de devreme. Iar gândul Feliciei de a ne aduce nouă, colegilor celor doi dispăruţi, un buchet de maci roşii culeşi din cimitirul mănăstirii poartă o sinceră şi evlavioasă semnficaţie.  La Memorialul de la Sighet, prin strădania colegei noastre Doina Rusan, a fost dezvelită o placă comemorativă, aşa cum arătam mai sus, înfăţişându-i pe cei doi soţi, scriitorii Romulus Rusan şi Ana Blandiana la vârsta tumultoasei tinereţi.
Alte articole semnate prof. Gheorghe Buşoiu, găsiţi aici :    https://andreeabooks.wordpress.com/scriitori-medieseni-2/  
Articolul integral îl găşiţi pe : www.tribuna.ro  
Leave a comment

Poveşti cu ştaif : De la bâlciul deşertăciunilor la refugiul modestiei (III)

poza249

După cum am scris în primele două părţi ale poveştii noastre, începând cu 28 februarie 1767 conducerea oraşului a votat o nouă Lege privind Îmbrăcămintea şi Poliţia. Legea împărţea cetăţenii Mediaşului în cinci clase sociale, în funcţie de ocupaţia capului de familie, de avere şi de statutul social. Am văzut ce articole de îmbrăcăminte erau permise şi interzise fiecărui cetăţean şi ce purtau doamnele la slujba din Duminica Paştelui din aprilie 1767.

Legea avea şi articole care priveau activitatea poliţiei. Surprinzător însă pentru cititorul de astăzi, acestea nu reglementau comportamentul în spaţiile publice, circulaţia stradală, nu priveau protecţia în faţa furturilor, sau în faţa altor delicte. Ordinul din 1767 se referă la petreceri private, mai precis numai la nunţi, deoarece Ordinul interzicea cu desăvârşire orice fel de ospeţe sau mese festive servite cu ocazia botezurilor şi înmormântărilor, indiferent de statutul social al protagoniştilor.

Reglementări ale petrecerilor cu ocazia nunţilor au mai fost şi în anul 1621, când s-a limitat numărul de mese la cel mult şase, trei pentru femei şi trei pentru bărbaţi, şi în 1698, când s-a decis ca ospăţul de nuntă să dureze doar o zi. Cu timpul se pare că aceste reguli fuseseră tot mai mult încălcate, astfel că cetăţenii oraşului s-au pomenit în 1767 cu o nouă lege, care încerca să facă ordine în acest domeniu.

Şi în articolele legii referitoare la nunţi, acestea erau diferenţiate în funcţie de clasa socială. Cei din clasa cea mai de jos nu aveau voie să invite, în afară de membrii familiei, decât încă trei perechi. Cu cât urcăm în ierarhia socială, se mai adaugă câte o pereche, astfel încât, însuşi primarului îi era permis să invite la nunta vreunui copil de-al său, pe lângă familie, doar încă şapte perechi de oaspeţi. Era fixat şi numărul de tineri dansatori participanţi la ospăţ: trei perechi în prima clasă socială, patru în a doua, şi aşa mai departe, flăcăii trebuind şi să servească la masă.

Erau clar stipulate felurile de mâncare la masă. În clasa socială inferioară se serveau trei feluri de mâncare, din cele obişnuite în astfel de ocazii, de obicei fripturi, iar la desert se permiteau doar colaci, lichiu şi fructe. La nunţile celor din clasele sociale a doua şi a treia, felurile de mâncare sunt tot trei, dar se dau mai multe detalii: fripturile sunt de vită şi în funcţie de anotimp, pot fi de porc, gâscă, raţă, sau purcel. Ospeţele celor din clasa a patra socială sunt îmbogăţite cu încă două mâncăruri săseşti, iar cei din clasa superioară au voie opt feluri de mâncare. Deserturile preparate cu zahăr, migdale şi alte ingrediente scumpe, torturile, cafeaua sunt interzise, fiind îngăduite doar dulciuri autohtone, respectiv colacii şi lichia, mai sus amintite.

Care erau pedepsele aplicate contravenienţilor acestei legi din 1767?
Cel care îndrăznea să nesocotească regulile vestimentare, trebuia să se aştepte la confiscarea pe loc a articolului de îmbrăcăminte interzis. Dacă repeta contravenţia, pe lângă confiscare, i se aplica şi o amendă de 10 sau 12 florini, şi chiar şi o pedeapsă corporală, în funcţie de poziţia sa socială. Depăşirea numărului de invitaţi la ospeţele de nuntă era pedepsită cu o amendă de 3 florini pentru fiecare pereche, iar mesele servite la botezuri şi înmormântări costau pe contravenienţi 12 florini.

Punerea în aplicare a legii şi grija ca nimeni să nu o încalce era sarcina conducătorilor de vecinătăţi şi conducătorilor de bresle. Un aspect interesant este acela că este încurajat denunţul, acesta fiind recompensat cu o treime din valoarea amenzii, denunţătorului fiindu-i păstrat anonimatul.

Ne întrebăm ce rezultate au avut aceste noi reglementări? Oare şi-au produs ele efectele, Mediaşul trasnformându-se dintr-un bâlci al deşertăciunilor într-un refugiu al modestiei? Se pare că nu. Pentru a afla, ar trebui cercetate protocoalele magistraţilor referitoare la numărul amenzilor aplicate contravenienţilor. Cronicarii şi autorii pomenesc despre lipsa oricărui rezultat în această privinţă. În calendarul popular din 1797 citim că: „În ceea ce priveşte rafinamentul comportamentului şi al obiceiurilor medieşenii se grăbesc să îi imite pe sibieni, iar luxul este cu mult mai mare ca în cele mai bune oraşe din Germania.”

Iar Carl Göllner, citându-l pe St. L. Roth spunea că: ”Până acum societatea aleasă a luat tot felul de măsuri, adesea hilare, pentru a se delimita de ceilalţi. În zadar! Săracii i-au imitat pe bogaţi în toate modele, urmând poruncile jurnalelor de modă, mai ceva ca poruncile Împăratului.”

 Dr. Hansotto Drotloff

Traducere din limba germană : Monica Veress-Váczi

Bibliografie :

1. Andreas Gräser: Umrisse zur Geschichte der Stadt Mediasch, Hermannstadt, 1862
2. Dr. Otto Folbert: Männer aus der Familie Heydendorff, MSS, Mediasch, 1936
3. Julius Groß: Zur Geschichte der Heydendorff´schen Familie, in: Archiv des Vereins fürSiebenbürgische Landeskunde, Neue Folge, Bd. 24 Heft 2, S. 286
4. Friedrich Teutsch: Geschichte der Siebenbürger Sachsen für das sächsische Volk,
Hermannstadt, 1907, II. Band, S 225
5. Dr. Peter Weber, private Mitteilung
6. Eugenia Greceanu: Die mittelalterlichen Baudenkmäler der Stadt Mediasch, Bukarest
1971, S. 24
7. Dr. Victor Werner: Mediasch in der Fürstenzeit, in: Festgabe für die Siebenbürgischen Vereine, Mediasch 1912
8. Gustav Servatius: Wohnen und Leben in Altmediasch, in: Mediasch, die siebenbürgisch-sächsische Stadt an der Kokel, Thaur b. Innsbruck, 1992, S. 103
9. Carl Göllner: Siebenbürgische Städte im Mittelalter, Bukarest, 1971
10. Volkskalender für 1797, zitiert nach G. Servatius, a.a.O., S 105

Alte articole semnate dr. Hansotto Drotloff, găsiţi aici:
https://andreeabooks.wordpress.com/istorie/

Leave a comment

“Cheie” – George Popa

Deschide-te cu inima spre mine
Şi mai fericit prinţ cu dragostea în steme nu-i –
Într-o seară cu apele line
Flautul trupului tău o să-l descui

mahniri langa leagan
George Popa „Mâhniri lângă leagăn”, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.

Multe din volumele de poezie ale cunoscutului poet medieşean George Popa le găsiţi în fondul de carte al Bibliotecii municipale St.L.Roth Mediaş şi le puteţi lua acasă sub formă de împrumut.

Leave a comment

Poveşti cu ştaif : De la bâlciul deşertăciunilor la refugiul modestiei (II)

Noua lege a îmbrăcăminţii a avut grijă ca pentru fiecare din cele cinci clase sociale să prevadă o listă întreagă de interdicţii atât pentru bărbăţi, cât şi pentru femei. Un amănunt interesant este acela că, dacă pentru bărbaţi interdicţiile erau în număr de patru, cinci, până la cel mult nouă, cele pentru femei erau de optsprezece.

Legea nu se ocupă prea mult de accesoriile îmbrăcăminţii masculine. De pildă pălăriile. Celor din clasa cea mai de jos li se interzic pălăriile din import, cu boruri largi, din materiale scumpe şi tichiile din materiale de import.  Cetăţenii de rangul trei aveau voie să poarte orice fel de pălărie, cu excepţia celor din samur. Celor din clasa cea mai de jos li se interziceau straiele din materiale de import şi li se permiteau haine cu căptuşeala exclusiv din blană de miel. Domnii din clasa socială a doua şi a treia nu aveau voie să poarte pantofi cu toc, iar cei din clasa a treia nu puteau să-şi lege părul cu bentiţe din mătase, să poarte mănuşi glasate, veste şi pieptare din materiale de import şi cizme. Cu toată seriozitatea, Consiliul oraşului se ocupă în amănunt de enumerarea detaliată a nasturilor, şnururilor, cordoanelor şi a altor accesorii. Cetăţenii clasei a doua socială puteau purta doar şnururi din bumbac şi nasturi metalici sau îmbrăcaţi în mătase, nasturii din argint şi aur fiind interzişi chiar şi celor din clasa a cincea.

Lista accesoriilor interzise doamnelor din acea vreme, poate fi lesne citită ca un catalog de modă haut-couture al epocii roccoco, dar şi ca o mărturie a rafinamentului meşterilor locali.

Pentru a ne face o idee despre moda feminină din Mediaşul sfârşitului de secol XVIII, să aruncăm o privire asupra duminicii pascale din 1767.

În 19 aprilie 1767 era o dimineaţă rece, zăpada mieilor se aşternuse pe acoperişurile caselor, iar doamnele îmbrăcaseră pentru slujba de Paşti din nou straie groase şi blănuri. Frigul nu îi opreşte însă pe credincioşi să zăbovească puţin în curtea Castelului pentru a-şi ura unii altora „Sărbători fericite”. Printre primii care ies de la slujbă sunt trei femei din clasa socială inferioară. Poartă peste un jupon din postav autohton un halat negru din bumbac, un şorţ din pânză ardelenească obişnuită, în jurul gâtului un şal din pânză albă autohtonă de proastă calitate, iar pe cap un batic mare din Sighişoara, sau o bonetă galbenă. Paltoanele lor sunt din postav fabricat în Transilvania, căptuşit cu blană de capră, sau miel. În urma noii legi aprobată în luna februarie, s-au văzut nevoite să lase acasă panglicile multicolore, mărgelele roşii de coral, pantofii cu toc şi chiar şi mănuşile din import.

Celor trei femei li se alătură soţia tăbăcarului, Sara Drotleff, care era cu o clasă superioară primelor trei. Ca soţie de meşter, avea dreptul să poarte straie mai alese. În loc de palton şi-a îmbrăcat astăzi blana cu margini de blană de vulpe, iar pe cap probabil că poartă un batic dintr-o ţesătură grosolană de urticacee, sau o scufie albă din bumbac prinsă cu un ac din pietre false, sau din argint imitând perlele. Şi ea trebuie să renunţe, printre altele, la alte podoabe, la pantofi cu toc, mănuşi din import, corset şi şorţ din pânză fină de import.

Catharina Drotleff aparţine, ca soţia respectabilului şelar proaspăt ales în fruntea vecinătăţii străzii Kothgasse (azi str. St. L. Roth), clasei a treia socială. Din această poziţie i se permite să poarte o bonetă din mătase, iar la gât un şal din mătase adusă tocmai din Viena. Peste robă şi peste şorţul din bogasie poartă o scurtă de blană. Nici ea nu are dreptul la corset, pe care îl înlocuieşte cu un pieptar.

Mătăsurile, postavurile olandeze, blănurile multicolore, cele din samur, jder şi vulpe, împodobite cu margini aurite, sau argintate, sau cu dantelă şi crep de mătase, erau cu desăvârşire interzise celor din clasa a treia socială.

În schimb, doamna primar, Anna Maria von Heydendorff, în vârstă de 54 de ani, aparţinând clasei sociale superioare, s-a îmbrăcat de sărbătoare cu o blană scurtă, bogat împodobită, cu marginea din blană de vulpe. Sub ea poartă o robă strânsă cu un corset sau pieptar din mătase şi un şorţ dintr-o lână scumpă adusă din afara Împărăţiei. Prima doamnă mai poartă pantofi cu toc şi mănuşi fine din import. Totuşi, nici măcar ea, asemeni doamnelor din clasa a treia şi a patra, nu avea voie să poarte prea multe găteli pentru cap. Purtarea acelor de păr este lăsată la latitudinea doamnelor, în funcţie de clasa socială din care fac parte şi după averea pe care o deţin. Bijuteriile din aur, argint, pietre preţioase şi perle, gulerele din catifea şi pânză ţesută cu fir de aur şi argint erau permise doar în zilele de sărbătoare, regula aceasta aplicându-se până şi soţiei primarului. De asemenea, erau interzise cu desăvârşire jupoanele din mătase şi, comic sau nu pentru noi astăzi, toate doamnele din toate clasele sociale trebuiau să se supună câte unui control strict al poliţiei şi să-şi arate jupoanele.

Despre regulamentul privind organizarea de nunţi şi despre pedepsele aplicate contravenienţilor, vom afla în partea a treia şi ultima a poveştii noastre.

 Dr. Hansotto Drotloff

Traducere din limba germană : Monica Veress-Váczi

Bibliografie :

1. Andreas Gräser: Umrisse zur Geschichte der Stadt Mediasch, Hermannstadt, 1862
2. Dr. Otto Folbert: Männer aus der Familie Heydendorff, MSS, Mediasch, 1936
3. Julius Groß: Zur Geschichte der Heydendorff´schen Familie, in: Archiv des Vereins fürSiebenbürgische Landeskunde, Neue Folge, Bd. 24 Heft 2, S. 286
4. Friedrich Teutsch: Geschichte der Siebenbürger Sachsen für das sächsische Volk,
Hermannstadt, 1907, II. Band, S 225
5. Dr. Peter Weber, private Mitteilung
6. Eugenia Greceanu: Die mittelalterlichen Baudenkmäler der Stadt Mediasch, Bukarest
1971, S. 24
7. Dr. Victor Werner: Mediasch in der Fürstenzeit, in: Festgabe für die Siebenbürgischen Vereine, Mediasch 1912
8. Gustav Servatius: Wohnen und Leben in Altmediasch, in: Mediasch, die siebenbürgisch-sächsische Stadt an der Kokel, Thaur b. Innsbruck, 1992, S. 103
9. Carl Göllner: Siebenbürgische Städte im Mittelalter, Bukarest, 1971
10. Volkskalender für 1797, zitiert nach G. Servatius, a.a.O., S 105

Alte articole semnate dr. Hansotto Drotloff, găsiţi aici:
https://andreeabooks.wordpress.com/istorie/

Leave a comment

Aniversare Gustav Albert Reissenberger, tipograf şi librar medieşean, un brand al oraşului din alte timpuri

Gustav Albert Reissenberger s-a născut la 21 mai, în anul 1844 la Sibiu într-o familie de emigranţi evanghelici din Austria. Încă la vârsta de 11 ani, G.A. Reissenberger a trebuit să părăsească şcoala şi a intrat ca ucenic în tipografia Klosius. După terminarea uceniciei a lucrat în diferite tipografii din Imperiul austriac şi din Germania şi s-a întors de abia în 1867 la Sibiu, desigur cu o experienţă bogată.
Patru ani mai târziu, în 1871, s-a stabilit la Mediaş unde a înfiinţat o tipografie, iar mai târziu şi o librărie şi o legătorie de cărţi, cu ultimul sediu in Piaţa Mare (azi Piaţa Regele Ferdinand I.) Nr. 20.

G.A. Reissenberger a activat şi ca editor, scoţând un numar mare de cărţi şi broşuri din literatura beletristică şi istorică săsească. Un merit deosebit îi revine prin fondarea, în 1893, a primului ziar local în limba Germana, Mediascher Wochenblatt, care a apărut o dată pe săptămană şi şi-a continuat aparitia, după 1919 sub titlul „Mediascher Zeitung” pâna în anul 1944. Din anul 1905 pâna în 1918, a publicat ziarul în limba maghiara „Medgyesi Ujság”, devenind chiar si editorul acestui ziar începand cu anul 1908.

A fost un om foarte activ, nu numai în domeniul economic, ci şi pe plan social, având un rol important în diferitele asociaţii înfiinţate la sfârşitul secolului al XIX- lea la Mediaş. Astfel, a fost mult timp preşedintele Reuniunii meseriaşilor, preşedintele Camerei comerciale, a iniţiat înfiinţarea unei şcoli de ucenici comercianţi şi alte acţiuni sociale ca renovarea azilului pentru săraci şi a cimitirului evanghelic. Când a murit, în 1915, se număra printre personalităţile de seamă ale oraşului.
După moartea lui G.A. Reissenberger, tipografia şi împreună cu ea şi editura ziarului „Mediascher Wochenblatt“ respectiv „Mediascher Zeitung“ au rămas în proprietatea familiei, fiind condusă de fiul Otto Reissenberger, dar purtând in continuare numele „G. A. Reissenberger“.

Reclama şi librăria :

Copia contractului prin care Firma Reissenberger a fost fuzionată cu Firma Feder & Benzion, tot o editură, în anul 1924. Interesantă e pagina cu semnăturile unde apar o serie de personalităţi de seamă, precum prim-preotul Römer, industriaşul Samuel Karres, Ştampila Fabricii Geamuri şi semnătura directorului Kohlener etc.

Originalul se află la Siebenbürgische Bibliothek în Gundelsheim.

Sursa : Dr. Hansotto Drotloff

Alte articole semnate dr. Hansotto Drotloff, găsiţi aici :  https://andreeabooks.wordpress.com/istorie/

Leave a comment

Poveşti cu ştaif : De la bâlciul deşertăciunilor la refugiul modestiei (I)

 

Unterschrift Michael von Heydendorff´s unter der Kleiderordnung

La 27 februarie 1767 avea loc şedinţa Sfatului oraşului Mediaş, în cadrul căreia s-a aprobat o nouă şi demult aşteptată reglementare a obiceiurilor şi îmbrăcăminţii stradale. De ce era nevoie de noi reguli privind aceste aspecte, ne-am putea întreba astăzi? Ştim din lucrarea lui Andreas Gräser, scrisă în 1862 „Contururi ale istoriei Mediaşului”, că: „În general în viaţa oraşului Mediaş domnea ordinea şi buna creştere burgheză”. Aprecierea lui Andreas Gräser se bazează pe ipoteza că reglementările din 1621 ale „Articolului centumvirilor şi magistraţilor” erau cu stricteţe respectate. Acest articol regla nu doar activitatea primarilor, modul de alegere şi sarcinile acestora, dar şi viaţa publică a oraşului.

Despre „ordinea şi buna creştere burgheză” avem o cu totul altă imagine de la dr. Victor Werner, care scrie că la botezuri şi nunţi se invitau şi cele mai îndepărtate rude şi se petrecea zile întregi într-o risipă de mâncare şi băutură. Etalarea excesivă a îmbrăcăminţii luxoase, aidoma risipei de mâncare şi băutură era, în opinia lui Werner, o reacţie exagerată a cetăţenilor în faţa acestor a acelor „triste vremuri”, o refulare. Dacă în sec. al XVII-lea vremurile erau triste din pricina nesfârşitelor bătălii cu turcii şi tătarii şi a molimei de pestă, care din când în când izbucnea, decimând populaţia oraşului, în sec. al XVIII-lea ameninţările la adresa locuitorilor urbei veneau din alte părţi. Curuţii atacau des bombardând şi distrugând în mare parte Zidul de apărare, Împăratul împovăra peste măsură cetăţenii cu biruri mari, iar contrare forma era în plină desfăşurare, franciscanii întorcându-se pe str. Zekesch, iar piariştii construind în Piaţa Mare un imens edificiu ce avea să fie mănăstire şi şcoală. Nu este de mirare deci, că, în faţa atâtor vicisitudini, cetăţenii se refugiau în mici bucurii simple, cum era mâncarea, băutura, sau luxul vestimentar.

În februarie 1767 conducerea de atunci a oraşului a decis să facă ordine şi a luat o hotărâre prin  care a împărţit cei aproximativ 2000 de cetăţeni evanghelici ai oraşului în cinci categorii, fiecăreia din acestea fiindu-i în cele mai mici amănunte reglementată îmbrăcămintea. Pe lângă aceasta, în document mai era stipulat detaliat câţi oaspeţi să fie invitaţi la o nuntă, în funcţie de clasa socială a gazdei şi până şi ce feluri de mâncare să fie servite. Scopul declarat al noii reglementări, era ca cei din clasele sociale inferioare să nu fie tentate ca, pentru a etala o falsă bogăţie la câte o nuntă, de pildă, să se împrumute peste măsură, riscând falimentul, fiind apoi în imposibilitatea de a plăti dările către Împărat şi Rege.

Oricât ar părea de ciudată împărţirea pe categorii sociale a locuitorilor Mediaşului, cu doar 22 de ani înainte de acel „liberté, egalité, fraternité” parizian din 1789, Mediaşul a urmat doar exemplul Sibiului şi al Sighişoarei în acest sens. În ambele a fost aprobată o lege asemănătoare încă în 1752, prin care, la Sibiu, cei 6657 de cetăţeni au fost împărţiţi în 9 clase sociale, iar la Sighişoara, Sinodul Bisericii evanghelice a găsit necesar să reglementeze cu exactitate vestimentaţia şi codul de comportament al celor 4 categorii de preoţi ai săi.

Începând cu 28. februarie 1767 Mediaşul avea deci o nouă Lege a îmbrăcăminţii şi poliţiei, care deosebea cetăţenii săi în 5 clase, în funcţie de statutul social. Din clasa cea mai de jos făceau parte, printre alţii, trabanţii, paznicii porţilor, aprozii şi cei care nu făceau parte din vreo breaslă. A doua categorie îi cuprindea pe cei care nu posedau proprietăţi, nu au condus niciodată vreo vecinătate, sau vreo breaslă şi care trăiau din împrumuturi. A treia categorie era reprezentată de „toţi bunii cetăţeni, care se hrănesc din propriile mijloace şi au case proprii” şi meşteşugarii liberi. Categoriile sociale superioare se confundă uşor, din ambele făcând parte toţi membrii comunităţii onorabile, care fuseseră în trecut, sau făceau parte la momentul respectiv, din Sfatul bătrânilor.

Ce anume prevedea exact noua lege şi ce sancţiuni se aplicau contravenienţilor, aflăm în partea a doua.

 Dr. Hansotto Drotloff

Traducere din limba germană : Monica Veress-Váczi

Bibliografie :

1. Andreas Gräser: Umrisse zur Geschichte der Stadt Mediasch, Hermannstadt, 1862
2. Dr. Otto Folbert: Männer aus der Familie Heydendorff, MSS, Mediasch, 1936
3. Julius Groß: Zur Geschichte der Heydendorff´schen Familie, in: Archiv des Vereins fürSiebenbürgische Landeskunde, Neue Folge, Bd. 24 Heft 2, S. 286
4. Friedrich Teutsch: Geschichte der Siebenbürger Sachsen für das sächsische Volk,
Hermannstadt, 1907, II. Band, S 225
5. Dr. Peter Weber, private Mitteilung
6. Eugenia Greceanu: Die mittelalterlichen Baudenkmäler der Stadt Mediasch, Bukarest
1971, S. 24
7. Dr. Victor Werner: Mediasch in der Fürstenzeit, in: Festgabe für die Siebenbürgischen Vereine, Mediasch 1912
8. Gustav Servatius: Wohnen und Leben in Altmediasch, in: Mediasch, die siebenbürgisch-sächsische Stadt an der Kokel, Thaur b. Innsbruck, 1992, S. 103
9. Carl Göllner: Siebenbürgische Städte im Mittelalter, Bukarest, 1971
10. Volkskalender für 1797, zitiert nach G. Servatius, a.a.O., S 105

Alte articole semnate dr. Hansotto Drotloff, găsiţi aici:
https://andreeabooks.wordpress.com/istorie/