Leave a comment

Cum l-au ucis oamenii Securităţii pe Vasile Drăguţ din satul Dănceu (Mehedinţi)

danceu   Satul Dănceu

Întâmplarea pe care am s-o relatez s-a petrecut la sfârşitul lunii mai sau la începutul lunii  iunie din anul l950. În această perioadă e vremea coacerii  cireşelor, asemenea  pomi fructiferi fiind din abundenţa pe dealurile aflate la vestul satului natal.

Într-una din zile, profitând de timpul foarte frumos şi extrem de cald, am plecat cu câţiva colegi de şcoala, fiind toţi în ciclul gimnazial, să culegem cireşe. Soarele se afla la o palmă deasupra orizontului iar noi eram deja la marginea satului pe drumul ce mărgineşte cimitirul. Oarecum ne şi grăbeam pentru a nu ne prinde căldura înăbuşitoare, zăduful, ce se instalează prin aceste locuri în miezul zilei. O linişte totală, desăvârşită, apăsătoare, domnea peste împrejurimi, voioşia noastră copilăroasă era la ea acasă, în depărtare se observa cireada de vite mânată la păscut de văcarii satului.

Absolut nimic nu prevestea ceea ce avea să urmeze. Noi, copiii, ne deplasam discutând de una, de alta, când dintr-o dată dinspre partea de miazăzi a satului, s-au auzit câteva rafale de mitralieră. Atât de surprinzătoare au fost acele focuri de armă că, şi la ducere şi, şi la întoarcere şi chiar atunci când eram, ca nişte ciorchini uriaşi agăţaţi în cireşii sălbatici din viile sătenilor, numai despre incredibilele  rafale auzite la circa un kilometru de noi, am discutat.

Părerea cvasiunanimă a fost că un om care avea o asemenea armă, interzisă de lege, evident,  într-un acces de furie sau pur şi simplu din greşeală, a apăsat pe trăgaci. Nici în cele mai negre vise nu am fi ghicit că, ceea ce se petrecuse în tihnitul şi paşnicul nostru sat, era cu mult mai grav, era o situaţie tragică. La venirea noastră acasă, am aflat cu stupoare ceea ce se întâmplase: un consătean de-al meu, fusese împuşcat  mortal de securişti. Era vorba de Cizmaru, asta fiindu-i porecla, astfel ştiindu-l toată lumea, el de fapt numindu-se la carte  Drăguţ Vasile. Părinţii mei  mi-au povestit mai pe îndelete despre acesta şi despre un alt dăncean, Vasilică Popescu. Ambii erau legionari, membri ai Gărzii de Fier, fiind vânaţi şi urmând să fie lichidaţi cu orice preţ. E lucru îndeobşte cunoscut că membrii acestei mişcări politice, precum şi cei ai partidelor aşa-zis istorice, ţărănesc şi liberal, de pe tot cuprinsul ţării, nu numai de la oraşe, dar chiar şi de la sate, erau urmăriţi cu cerbicie, pas cu pas şi desfiinţaţi cu totul, fără posibilitate de a-şi mai reveni pe scena politică românească. Cu mintea mea de-atunci nu înţelegeam mare lucru, dar mă gândeam că trebuie să fie ceva foarte rău din moment ce aceşti oameni erau hăituiţi cu atâta vehemenţă. Mai târziu am aflat că peste tot au fost întocmite liste, arhicunoscutele „liste negre cu  duşmanii poporului” care vor fi  reduşi la tăcere în decurs de doi-trei ani.

Ca în vechile poveşti cu haiducii care luau calea codrului, „haiducul” Cizmaru a ales calea câmpului, împrejurimile localităţii noastre fiind lipsite de păduri, care să-l poată ascunde. Astfel fugarul  Cizmaru şi-a găsit un loc la o distanţă de circa doi kilometri de sat, unde şi-a încropit  în pământ  un bordei, un buncăr am zice noi astăzi, dar unul ceva mai primitiv, unde stătea ascuns ziua, noaptea fiind destinată  problemelor trebuincioase. Locul ales de Cizmaru se afla lângă un şanţ, în care crescuseră fel de fel de buruieni şi mărăcini. Lipit de marginea şanţului, a săpat o groapă  pe care, nu numai că a finisat-o cum a putut, dându-i o formă cât de cât asemănătoare unei camere, dar a şi văruit-o. „Camera” celui urmărit cu atâta determinare era acoperită cu un strat foarte gros de pământ, astfel că proprietarul terenului semănase orzoaică, neştiind probabil că sub lanul lui  trăia un om. Fugarul avea accesul în cuibul său prin spărtura din şanţul acoperit de pădurea de buruieni. De la acest şanţ, spre miazăzi, pe o vastă suprafaţă, se întindea izlazul dăncenilor. A fost ales acest loc  pentru că aici se găsea un izvor cu apa rece în orice anotimp şi extrem de limpede. Avea  un nume  exotic acest izvor. Se numea Fântâna Babii. Ulterior am aflat ca aici a fost, cu vreo două sute de ani  în urmă vatra satului  nostru. Cam la o lună sau două  după ce consăteanul meu  a fost  lichidat, improvizatul  adăpost, a fost descoperit şi, ca şi alţi  gură-cască, am fost şi eu şi l-am văzut, gândindu-mă, cu mare mirare cum a putut  să supravieţuiască un om în acest bordei, atât de primitiv, un an şi jumătate, poate chiar doi.

Dar să revin la momentul  asasinatului: mult-prigonitul Cizmaru a făcut marea, imensa greşeală a vieţii lui de a veni la neamuri, cu prilejul unei sărbători religioase ce avea loc, atunci, la începutul verii din acel an. Cum nu umbla absolut deloc ziua, el a venit  după momentul înserării, urmând ca  a doua zi să stea toată ziua în casa finului său, Nicolae Buzatu (zis Geacără cum era cunoscut de toată  suflarea satului). Evident, se săturase şi el de hăituirea perpetuă, de izolarea îndelungată, de statutul de fiinţă nocturnă, de lipsa razelor de soare, de  florile şi miresmele câmpului, dar cel mai mult de lipsa comunicării cu oamenii. Se vorbea atunci că Vasile Drăguţ se certase crunt cu sora sa şi aceasta îl trădase, informând  forţele  represive unde  şi când se va afla fratele său în sat. Ulterior am aflat de la un alt dăncean,  vecin de-al lui Geacără,  că  Silvia Barna  şi aceasta  vecină cu Nicolae Buzatu, i-ar fi făcut lui Cizmaru de petrecanie, pârându-l  miliţianului din comună. Acest om al legii era amantul  Silviei şi a aflat de la ea că fugarul  a intrat  la vecinul de peste drum cam la o oră după asfinţit. Miliţianul n-a stat prea mult pe gânduri şi a informat imediat  Inspectoratul  securităţii raionului Vânju Mare, care a luat măsurile necesare. Astfel, a doua zi, cu foarte puţin înainte de revărsatul zorilor, o trupă de soldaţi şi-a făcut apariţia în sat, s-a deplasat la casa lui Nicolae Buzatu, a pătruns cu forţa în curtea acestuia şi a înconjurat casa, aşteptând să se lumineze de ziuă  pentru a putea  acţiona în condiţii mai favorabile.

Neştiind  şi nebănuind  ce este în bătătura lui şi auzind şi hămăind în cor şi  liota de câini ai mahalalei, Geacără a ieşit să vadă ce este. Şeful trupei de securişti, auzind zăvorul  uşii de la intrare, a făcut vreo trei paşi spre  uşiţa de la tindă, aşteptându-l pe proprietar. La apariţia acestuia, i-a spus   în şoaptă că  are informaţii precise că „tâlharul” de Cizmaru este în casa lui, nu are nici un rost să nege şi să facă bine să-l atenţioneze că locuinţa este înconjurată de securişti înarmaţi până-n dinţi şi că nu are nicio scăpare. Prin urmare ar fi cel mai bine să se predea. I-a mai precizat că ar face bine să urmeze şi exemplul colegului său, Vasilică Popescu, care s-a predat de bunăvoie, fără ca  slujitorii securităţii statului să-l ducă cu anasâna la sediul Securităţii raionale, unde va fi judecat.Comandantul trupei de asediatori i-a mai cerut  lui Geacără să-i spună lui Vasile Drăguţ că-i  acordă  o oră de reflecţie după care, în caz de refuz, datele problemei vor fi cu totul altele. Pentru a preîntâmpina orice accident neprevăzut, i-a mai  zis proprietarului ca toţi membrii familiei sale să părăsească locuinţa. La câteva minute după aceea, Geacără, împreună cu soţia şi cei trei copii, un băiat şi două fete, şi-au au părăsit casa, intrând la vecinii de peste drum. Totodată i-a comunicat comandantului că Cizmaru, a  refuzat propunerea de  a se preda  grupului de soldaţi.

După scurgerea orei fatidice, răstimp în care soarele s-a ridicat binişor pe bolta cerească, comandantul grupei de luptători a mai  încercat, deşi cu slabe speranţe de reuşită, să ia legătura  cu  fugarul-prizonier. I-a strigat, implorându-i să se predea şi a face armele să tacă. „Viu nu mă veţi avea, poate mort” i-a replicat Cizmaru.  Şi,  zicând acestea, din podul casei unde se retrăsese, a lovit  cu patul armei câteva ţigle şi lănteţi care au căzut cu mare zgomot în curte. A ieşit apoi, prin deschizătura creată, şi-a împins puşca mitralieră înainte şi a ieşit şi el până-n brâu, având intenţia de a trage în soldaţii  pregătiţi pentru atacul decisiv. N-a mai apucat să pună degetul pe trăgaci că din părţile laterale doi trăgători  l-au ciuruit  cu câte o rafală scurtă.  În momentul următor  a căzut  în podul casei, auzindu-se o bufnitură înfundată, dând impresia că loviturile au fost fatale. Pentru a se convinge de acest lucru,  comandantul  trupei de comando l-a chemat din vecini pe stăpânul casei şi  l-a trimis să vadă care-i situaţia. Acesta s-a deplasat în casă, a urcat şovăitor scara până–n gura podului şi a confirmat moartea lui Vasile Drăguţ, alias Cizmaru.

Lichidarea  fugarului fiind executată,  a urmat o sarabandă de chemări la securitate, declaraţii, audieri, anchete, arestări ş,a, cu alte cuvinte tot tacâmul. Sora, rudele, prietenii, cei apropiaţi, au avut, într-un fel sau altul de suferit, organele represive considerând  că şi  unii dintre aceştia aveau cunoştinţă  sau că l-au ajutat  pe cel prigonit.  Cei mai vinovaţi din cei cercetaţi au fost găsiţi soţii Geacără, ei  fiind condamnaţi la câte trei ani de detenţie fiecare.

Mai trebuie precizat faptul că trupul răzvrătitului Cizmaru, nici după  dispariţia lui, n-a avut linişte. A fost înmormântat fără slujbă religioasă, corpul fiindu-i aruncat  într-o groapă improvizată destul de puţin adâncă şi acoperită cu un strat extrem de subţire de pământ. Care a fost urmarea acestui fapt? Un consătean,  care-i purta sâmbetele, dornic de a-şi atrage simpatiile noilor stăpâni, a întreprins un oribil act de profanare a încropitului mormânt. În noaptea care a urmat îngropării, dând dovadă de o cruzime şi de o câinoşenie fără margini, l-a deshumat   pe decedat  şi l-a târât dincolo  de gard, aruncându-i trupul în râpă. Pe toată latura dinspre răsărit a cimitirului, pe o distanţă de circa 7o-8o de metri şi având o adâncime de aproximativ 8-9 metri, acea văgăună despărţea grădinile sătenilor din această  zonă  de locul de veci al acestora  fiind,   în acelaşi timp, groapa de gunoi a localităţii. Lăstărişul şi buruienişul  extrem de des ce înconjoară  sus–amintita groapă  au constituit un obstacol de nepătruns, un fel de paravan, ce împiedica observarea a ceea ce se petrecea în fundul văii, astfel că multă vreme nimeni nu a văzut ce se întâmplase acolo. Ce s–a ales de trupul neînduplecatului luptător e foarte lesne de înţeles.

Animalele, câini şi porcii vecinilor, care  stau  mai tot timpul  călare pe acea groapă, i-au sfârtecat corpul, iar când oamenii şi-au dat seama  de ce s-a  întâmplat era deja prea târziu, neînfricatul  Cizmaru  dispărând în neant.

S-au scurs  de la acel mârşav asasinat mai bine de 6o de ani, şi-mi aduc aminte  că  oamenii acelui timp, imaginativi ca tot românul, i-au atribuit eroului  nostru însuşiri ieşite din comun. Se spunea bunăoară că, într-o zi, Cizmaru  fusese prins pe una din uliţele satului. El stătea cu spatele lipit de un gard, înconjurat de trei sau patru securişti care se pregăteau să-i pună cătuşele. La un moment dat, prefăcându-se că se întinde şi-şi pocneşte oasele, s-a prins cu mâinile de capătul de sus al  blănilor din gard  şi, într-o fracţiune de secundă, s-a aruncat  peste cap dincolo, luând-o la sănătoasa  prin grădinile oamenilor, lăsându-i pe cei de faţă cu gurile căscate. Lumea mai vorbea că  era formidabil de sprinten,  fiind în stare să se  întreacă cu oricine la fugă.

În legătură cu calităţile de excelent alergător, am să mai menţionez un fapt:  participând   în calitate de naş mare la o cununie religioasă  şi-a  plantat oameni de pază, la distanţă de câte circa 2oo de metri  pe uliţele care converg spre biserică. Îşi instruise paznicii că, dacă observă  persoane străine venind spre biserică, să-l atenţioneze, el urmând s-o ia la fugă, sărind peste garduri şi  făcându-se astfel nevăzut. Se şi lăuda în faţa consătenilor că  la  alergare nu-l întrece nimeni  şi că în felul ăsta  nu se va da prins niciodată.

Aidoma  basmelor populare, se mai spunea că  cei doi cai pe care-i avea , nişte bidivii foarte frumoşi, îi cunoşteau mişcările şi fluieratul  şi acţionau numai la  chemările lui.
Aceasta a fost istoria lui Vasile Drăguţ, un om simplu, un  lucrător al pământului,  un locuitor al unui sat aşezat în însorita Oltenie, un  gospodar care–şi vedea  de traiul lui  ca toţi  şi împreună cu   consătenii săi, până-n într-o bună zi când  soarta i-a fost potrivnică. De ce? Pentru că a avut curajul să fie membru al unei mişcări politice opuse noului partid instalat în România la  23 August  1944. Fără  nicio  discuţie  el este eroul satului nostru, un erou  în adevăratul înţeles al cuvântului.

Prin faptele sale ieşite din comun, prin hotărârea nestrămutată, chiar cu preţul vieţii, de a se opune noii orânduiri politico-sociale, Vasile Drăguţ ( Cizmaru)  a intrat în galeria eroilor neamului, alături de miile de apărători ai drepturilor strămoşeşti de pe întreg cuprinsul patriei.

Încheierea   acestui demers îmi prilejuieşte revenirea în memorie a versurilor  marelui poet gândirist Nichifor  Crainic, stihuri  care i se potrivesc  ca o mănuşă curajosului meu consătean:

„Întrebat-am bufniţa cu  ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt :
Unde sunt cei care nu mai sunt ?
Unde sunt cei care nu mai sunt ?

Zis-a bufniţa : când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.”

Din  păcate, am văzut, am văzut cu vârf şi îndesat..

Profesor,
Gheorghe Buşoiu
Din volumul în pregătire „Oameni cunoscuţi de mine”

Articolul a fost publicat  în cotidianul Datina, judeţul Mehedinţi, în numerele 6103 şi 6104 din 01/02 şi 05 martie 2014.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: