Pilula săptămânală : Dumitru Radu Popescu la 80 de ani

IMG_9690
Casa părintească a scriitorului D.R. Popescu, sat. Dănceu, com. Jiana, jud. Mehedinţi

La împlinirea unei asemenea vârste respectabile, un scriitor, chiar un mare scriitor, cum este considerat, pe bună dreptate, Dumitru Radu Popescu, cu siguranță mulți critici și istorici literari, oameni de cultură, apropiați, cunoscători ai operei scriitorului, vor evoca viața și opera acestuia, deci datele biografice și complexa și originala sa scriitură.
Sigur, fiind vorba de ajungerea la acest important eveniment, se ivește, prin urmare și un moment de bilanț, când critica literară va avea astfel prilejul a întoarce pe toate fețele, prefețele și postfețele întinsa și diversificata activitate scriitoricească a autorului mehedințean.

În ceea ce mă privește, având rangul de consătean, ba chiar în calitate de verișor, bunica mea dinspre mamă și bunicul lui fiind frați, îmi aduc și eu, modesta mea contribuție la însăilarea unor date și informații care, fără discuție, vor completa fișa biobibliografică și așa destul de bogată a cunoscutului scriitor.
Născut în satul bihorean Păușa, în ziua de 19 august 1935, Mitică ( după cum îl alintă toți consătenii săi), a urmat cursurile liceului la Oradea, deși părinții, Maria și Traian Popescu au funcționat ca învățători în satul Dănceu. Ei au fost dascăli la generații și generații de elevi. Pentru că în acel timp nu erau cadre calificate învățătorii mai predau și la ciclul II. Așa se face că tatăl scriitorului mi-a fost profesor de limba și literatura română la școala din sat. Cu toate că se afla la studii foarte departe de casă, în timpul vacanțelor de vară venea la părinți. În acest context trebuie să afirm că cele mai îndepărtate amintiri pe care le am cu sărbătoritul, creator de viață literară, sunt cele legate de meciurile de fotbal pe care le încingeam, împreună și cu alți copii pe un teren improvizat la marginea satului. Mulți dintre copiii cu care jucam fotbal erau din țigănie, care se găsea în imediata apropiere a terenului de joacă, dar absolut niciodată nu a existat vreun diferend sau vreo altercație legată de etnia din care aceștia proveneau. De reținut e faptul că sosirea lui Mitică,  era așteptată cu nerăbdare deoarece, fiind orășean, știa fel fel de fițe și driblinguri cu care ne uimea pe noi cei de la țară. Ne impresionau și informațiile pe care ni le dădea el despre meciuri adevărate ale unor echipe de fotbal orădene, despre mari fotbaliști, arbitri, antrenori, diverse cluburi, etc. Ceea ce ni se părea ciudat nouă, copiilor din sat, era faptul că Mitică nu stătea la joacă prea mult timp, căci după vreo două-trei ore ștergea putina, lăsându-ne pe noi ceilalți bătând mingea până ni se încețoșeau ochii de foame. Aveam să aflu mai târziu secretul plecării lui pe neașteptate.

Dar timpul curge, curge neîncetat, se pierde inexorabil ca o clipă, iar pe prietenul și vărul meu, Mitică, nu l-am mai văzut o vreme. De la părinții săi știam că se pregătește pentru Institutul Medico-Farmaceutic din Cluj. Aici, la această instituție de învățământ superior a și reușit, dar, după trei ani s-a retras și a intrat la Facultatea de Filologie pe care a absolvit-o în anul 1961. Anul următor am intrat și eu la această din urmă facultate pe care am terminat-o în 1967.

E foarte interesant momentul în care l-am dibuit pe văru-meu că scrie proze, publicându-le în revistele clujene, „Steaua” și „Tribuna„: era în vara anului 1959. Spre seară mă întorceam cu caii de la păscut, de pe întinderea nesfârșită a islazului comunal, când mă întâlnesc cu vară-mea Viorica, sora scriitorului, mergând și ea după cârdul de gâște, aflat, ca și multe alte pâlcuri de păsări și animale pe pajiștea comunității, care, începând din primăvară și până spre sfârșitul toamnei era raiul orătăniilor și al vitelor. După salutul de rigoare, Viorica îmi arată revista și-mi spune cu vădită mândrie: -Vărule, hai să-ți arăt ce-a publicat Mitică în revista „Steaua” și-mi deschide publicația respectivă la pagina unde era inserată povestirea „ Zilele săptămânii”.
Evident, mirat până dincolo, am întrebat: – Păi ce, el e scriitor ? Mie mi se părea ceva cu totul ieșit din comun ca din satul nostru să se afirme cineva pe tărâmul literaturii. Apoi Viorica a continuat: – Da! să vezi! Anul trecut i-a apărut chiar un volum intitulat simplu și concis: „ Fuga”, o carte cuprinzând mai multe schițe și povestiri, unele apărute în revistele clujene, altele inedite.

Pentru mine aceste vești au fost un șoc incredibil. Pe de o parte, așa cum spuneam mai înainte, nu-mi puteam închipui ca din satul nostru, pierdut în însorita câmpie a Olteniei să întreprindă cineva așa ceva, iar pe de altă parte, mi se părea neverosimil ca Mitică, vărul meu, cu care jucam fotbal în zilele călduroase ale verii, în timpul vacanțelor, băiatul cu care duceam vitele la păscut, cel pe care toată suflarea satului îl știam ca fiind copilul lui don’ văstor Traian ( don’ văstor era apelativul cu care se adresau elevii învățătorilor școlii) , devenise peste noapte scriitor. Pentru mine și, poate nu numai pentru mine, noțiunea de scriitor însemna ceva straniu, ceva venit de pe altă lume. Tot atunci am aflat de la vară-mea Viorica și despre secretul fratelui său atât de bine păstrat: era vorba despre strădania lui de a munci pe brânci în încercarea de a face creație beletristică, de a pătrunde astfel în peisajul plin de hățișuri și meandre ale ale literaturii. De asta Mitică al nostru o ștergea iepurește de la fotbal, plecând acasă, mânca ceva și se retrăgea în camera lui, transformată ad-hoc în „ laboratorul ” său de lucru.

Nu m-am putut abține și am alergat la el. La proaspătul prozator, l-am găsit, l-am felicitat și i-am solicitat un exemplar din cartea publicată, cartea de debut, să văd ce și cum scrie. Întrucât nu avea un alt exemplar decât pe cel dăruit părinților săi, mi l-a dat pe acela cu rugămintea, de bună seamă, de a i-l înapoia. Când am deschis cartea am citit pe pagina de titlu următoarea dedicație: „Părinților mei, Maria și Traian Popescu, cu rugămintea de a mă ierta pentru neplăcerile făcute” (ss) indescifrabil.
Fără îndoială, dedicația avea un tâlc: părinții scriitorului se supăraseră rău pentru că fiul lor a părăsit facultatea clujeană de medicină intrând la filologie.

Prof. Gh. Bușoiu

Articolul integral îl găsiţi aici : http://www.tribuna.ro/stiri/cultura/dumitru-radu-popescu-la-80-de-ani-109123.html

sesatoare Şezătoare literară din cadrul Cenaclului literar “Octavain Goga” Mediaş.

Articol publicat în Ziarul Tribuna Sibiu, 19 august 2015.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s