Aniversare Dan Ramf, scriitor medieșean

Scriitorul Dan Ramf a văzut lumina zilei la 16 martie 1975, în Blaj, jud. Alba. Se stabilește la Mediaș unde termină liceul și apoi Facultatea de Istorie la Sibiu, deși toată familia ar fi dorit să urmeze facultatea de teologie.

“ După absolvire am mers la bunicul din partea mamei, în satul Ernea, judeţul Sibiu. Atunci, în acea vară, am început să pun întrebări bunicului meu Ionaş Ioan, veteran al celui de-al Doilea Război Mondial. Pasiunea, dorinţa de a cerceta, analiza, dar şi dragostea de ţară, au fost sădite în inima mea de „moşu’ din Ernea”. Împreună cu dânsul am reconstituit evenimente, întâmplări, petrecute cu zeci de ani în urmă, istorisiri pe care le-am înregistrat pe bandă magnetică, și pe care le păstrez şi azi cu sfinţenie.

Ani de zile după terminarea facultăţii am muncit în domeniul privat, dar inima mea a rămas la acei oameni, la istorisirile lor, la drama şi suferinţa singurei generaţii de români care s-a născut şi crescut în România Mare! Oriunde întâlneam un veteran de război, mă opream şi discutam cu dânsul. În anul 2000 la împlinirea vârstei de 80 de ani, mi-am filmat „eroul copilăriei noastre” cu ajutorul prietenului Oltean Lucian.

Abia în anul 2006 am reuşit să-mi cumpăr camera video care mă însoţeşte şi azi în peregrinările mele. Viaţa a urmat cursul firesc, în anul 2004 m-am căsătorit cu Camelia, iar în 2005 s-a născut fiica noastră Raluca, urmată de George în anul 2008. Ani de zile, zi de zi, am muncit pământul, până când în anul 2008 am făcut prima mea filmare cu bunicul Duda Ioan din satul Ernea. Dragă cititorule, pe toţi cei filmaţi de mine îi numesc „bunic”, „bunică”, deoarece la fiecare dintre dânşii regăsesc o bucăţică din bunicii mei Ioan şi Valeria Ionaş. La 23 August 2008 l-am cunoscut pe veteranul Frăţilă Nicolae, bunicul cumnatei mele, cel care înainte cu 64 de ani cădea prizonier la sovietici. Tot în acel an, împreună cu familia am construit o mică spălătorie auto. Această activitate mi-a răpit aproape în totalitate timpul liber, preocupările economice au fost o povară pentru sănătatea şi sufletul meu. Lucrurile s-au aşezat, în luna februarie 2013 am pus pe uşa firmei plăcuţa: „Plecat la Veterani”! Din păcate în acel an ne-am schimbat locuinţa, fapt care mi-a blocat orice altă plecare la aceşti oameni, datoriile financiare trebuiau achitate.

Inima îmi bătea cu putere, în luna ianuarie 2014 am vizitat Asociaţia Veteranilor de Război din Mediaş unde am constatat cu tristeţe că din cei peste 1200 de oameni, mai erau în viaţă aproximativ 80 de persoane. Atunci am început o cursă contra cronometru pentru a salva cât mai multe povestioare, mărturii. O bună bucată de timp mergeam înainte să mă prezint, până când l-am cunoscut pe bunicul Micu Emanuel, cel care mi-a povestit ore întregi despre vremurile şi evenimentele de altă dată. Greşeala a fost, că nu aveam la mine nici un aparat de înregistrat sau de filmat, acest lucru fiindu-mi reproşat de bunul meu prieten Milu Oltean care-mi spunea: „ia camera cu tine întotdeauna”!

De-a lungul anului 2014 am avut parte de întâlniri providenţiale cu Bloos Lisbeth, Mija Ioan, Balu Dumitru, oameni care au făcut parte din istoria familiei noastre şi despre care nu ştiam că mai există. Eforturile mele m-au dus pe meleaguri de poveste, în vremuri la care doar am îndrăznit să visez, dar pe care le-am cunoscut, simţit şi cercetat, cu ajutorul acestor oameni. Am avut parte de zile şi zile, în care de dimineaţa până seara, dădeam telefoane în sate şi oraşe, pentru a găsi în viaţă vreun bunic sau bunică! Uneori am avut noroc, dar din păcate numărul acestora scădea vertiginos.

La 2 ianuarie 2015, eram la Sibiu, „plecat la veterani”, în vizită la Stupar Ioan şi Maria. La începutul acelui an mi-am dat seama că resursele mele materiale scad simţitor, trebuia să-mi organizez vizitele în alt mod. De data asta beneficiam de prima mea apariţie în presa scrisă, la 15 decembrie 2014, „Monitorul de Mediaş” prin cerneala jurnalistului Milu Oltean, mi-a dedicat un articol de primă pagină! Cu ziarul în geantă şi cu mai mult curaj, am început să vizitez câte doi, trei sau patru bunici într-o zi. Astfel cu un singur drum într-o zonă geografică, eu salvam câteva povestioare. În anul 2015 am avut două astfel de „recorduri”, la 15 Mai şi 20 Iunie, am filmat câte cinci bunici într-o zi şi în luna iulie 2015 am „salvat” povestea a 22 de oameni. Au fost zile, au fost nopţi, când plecam de acasă şi dormeam la neamuri sau la prieteni, doar pentru a reuşi să ajung la mai mulţi oameni. Inima îmi bătea ca o mitralieră şi sufletul parcă urca în Rai de bucurie!

Aceste veşnice periegheze aveau să primească o lovitură dură la 29 August 2015, când eram din nou: „Plecat la Veterani”! În acea zi organismul mi-a dat un prim semnal că ar fi cazul să mă potolesc. Am ajuns acasă cu bine, dar în urma consultului medical am primit verdictul: „Stai acasă, ai 2 copii, lasă-i pe veterani”! Raţiunea îi dădea dreptate domnului doctor, nu însă şi inima. După 1 septembrie 2015, am început să lucrez la finalizarea acestui volum memorialistic. De-a lungul anilor aveam pregătite 38 de capitole, iniţial credeam că voi reuşi să-i consemnez pe toţi într-o carte, dar azi materialele cuprind 167 de filmări: 134 de veterani, 16 saşi, 10 români, 5 basarabeni şi doi bucovineni. Concluzia a fost una singură, este obligatoriu ca aceste mărturi istorice să fie grupate în mai multe volume. Aceşti oameni meritau a fi cunoscuţi, cercetaţi, ascultaţi de cititorii acestei ţări şi nu numai.

Am scris acest volum cu gândul la copiii din România, la tinerii care călătoresc în toată Europa, la cei care au avut părinţi, fraţi, rude pe front, surori deportate în Rusia, la toţi cei care au avut de suferit ororile celui de-al Doilea Război Mondial. În urmă cu doi ani am fost invitat să ţin o cuvântare în onoarea celor 50 de veterani de război din satul Ernea. Despre fiecare am dorit să spun câteva cuvinte, dar din păcate nu mai trăia nici unul. Am luat satul din cap în cap, pentru a găsi povestea fiecăruia. Într-o seară aflându-mă împreună cu draga mea verişoară Georgeta Peter în căutare de mărturii, o bunică mi-a spus:

„-Ce te mai interesează de ăştia, îs morţi demult”!

-Poate că sunt morţi demult, dar nepoţii dumneavoastră nu sunt morţi, i-am răspus eu, simţind cum supărarea mă cuprinde în tot corpul.

Prin această carte, prin acest volum doresc ca acei nepoţi să-şi cunoască trecutul nu prea îndepărtat, să-şi cunoască bunicii, să-şi cunoască istoria. Întotdeauna i-am admirat pe corifeii Şcolii Ardelene, cei care au luptat pentru drepturile şi libertăţile românilor din această parte de ţară. Datorită acelor Oameni s-a înfiinţat ASTRA în 1861, datorită învăţătorilor, preoţilor, profesorilor care au muncit zi de zi, ceas de ceas, românii noştri ardeleni au avut conştiinţa curată şi vie în secolul al 19-lea şi prima jumătate a secolului al 20-lea. Cine am fi fost noi fără acei oameni? Dar despre ei, despre opera lor avem mărturii aşa de frumoase, consemnate în epocă.

După anul 1945, despre  cei care au dus greul războiului ştim atât de puţine lucruri, vreme de 45 de ani s-a vorbit doar despre lupta de pe frontul din Apus. „Să nu fi spus că ai fost în Rusia”, amintea un brav veteran român, Marinescu Niculae. Prin cercetarea mea, prin căutările mele, am dorit să aduc în faţa dumneavoastră drag cititorule, întâmplări, amintiri, drame, bucurii demult uitate. Citind acele rânduri, am dorit să vedeţi alte vremi, alte simţăminte, alte obiceiuri, tradiţii, să-i vedeţi pe cei care atunci erau copii, tineri, adulţi, iar azi sunt la vârsta patriahilor. Poate că citind această carte, cunoscându-i pe aceşti oameni, am reuşit în felul meu să păstrez o părticică din istoria României, care nu trebuie să se piardă. Bunicii şi tinerii din această ţară, o merită cu prisosinţă!

Această carte, acest prim volum, a fost un vis al meu. Nu aş fi putut sta cu fruntea sus în faţa copiilor mei, dacă nu puneam pe hârtie toate aceste istorisiri. Conştiinţa şi sufletul meu sunt împăcate, acum când vorbele bunicilor sunt citite de marele public. Am cunoscut atâţia şi atâţia oameni, în fiecare am găsit rodul semănat cu ani şi ani în urmă de strămoşii noştri. „A fost minunat”, spunea o bunică dragă mie, după ce a fost la un concert al Operei din Bucureşti.

În acestă dimineaţă gândul îmi zboară departe la cei care nu mai sunt, poate într-o zi ne vom întâlni printre stele, iar dirijorul cel nevăzut ne va şopti:
„-Rusule, glasul”!
Sper ca acest mesaj să fie o părticică din istoria neamurilor găsite, din inima unor oameni care au cunoscut “Apocalipsa”, după cum descriu istoricii englezi al II-lea Război Mondial”.

Dan Ramf, istoric

img634 Dan Ramf “Bunicii noștri : memorii peste veacuri” – Sibiu: Salgo, 2017

Volumul scriitorului medieşean Dan Ramf există în fondul de carte al Bibliotecii municipale St.L.Roth Mediaş şi îl puteţi lua acasă sub formă de împrumut.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s