Evul Mediu Târziu din Transilvania sub lupa istoricului medieșean Andrei Adrian Rusu

Nu demult, într-o splendidă sală a Consistoriului Evanghelic din Mediaş, a avut loc o manifestare culturală de excepţie, dedicată cărţii de istorie. Profesorul medieşean Andrei Adrian Rusu a adus pe piaţa cărţii o lucrare cu totul şi cu totul ieşită din comun.

Apărută cu ceva timp în urmă, la prestigioasa editură clujeană MEGA cartea, purtând un titlu incitant „CASTELUL ŞI SPADA, CULTURA MATERIALĂ A ELITELOR DIN  TRANSILVANIA ÎN EVUL MEDIU TÂRZIU, vine ca o replică foarte acidă la tot ce s-a scris la noi prin ani, prin foarte mulţi ani, despre această epocă istorică. Aruncând o privire retrospectivă asupra portofoliului scrierilor acestui autor lesne ne putem da seama că majoritatea acestora sunt dedicate perioadei Evului Mediu, prin urmare era de aşteptat ca şi acest op  să aibă în substanţa sa aspecte ale vieţii medievale din arealul transilvan şi nu numai.

Ca unul care m-am ocupat, oarecum tangenţial, de activitatea scriitoricească a profesorului medieşean (vezi Gh. Buşoiu ; Lucian Giura – „Profiluri  medieşene”, Sibiu, 2011), remarcam la acel moment că tolba acestuia de condeier număra  circa 10 volume şi 90 de studii şi articole ( era, evident, vorba de o bibliografie selectivă). Actualmente numărul lucrărilor ce au văzut lumina tiparului e mult mai mare, iar volumul „ Castelul şi spada…” reprezintă o încununare a unei prolifice activităţi  istoriografice.

De ce afirm acest lucru ?  Spun aceasta dintr-un motiv foarte simplu: e o publicaţie cu dimensiuni impresionante. Cartea însumează un număr de 920 de pagini, având formatul unei coli obişnuite, deci format A4.

Dar, atât lucrările precedente, cât mai ales cartea ce face obiectul acestui material, sunt o dovadă elocventă că, spre deosebire de alţi medievişti, felul de a scrie  al lui A.A. Rusu despre perioada respectivă este ieşită din tiparele cu care ne obişuiserăm.

Faptul că  istoricul medieşean a fost instruit şi format la şcoala de istorie clujeană, că este un valoros discipol al profesorilor Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Francisc Pall, Virgil Vătăşianu, David Prodan şi alţii, care şi ei au avut importante contribuţii pe tărâmul  cercetării Evului Mediu, nu-l împiedică  pe acesta să fie extrem de dur cu înaintaşii săi. Ba, chiar aş putea spune, că este necruţător în a-i muştrului, reproşându-le că, în cărţile şi studiile lor, nu s-au ocupat mai deloc de a aduce în planul realităţii aspecte însemnate din viaţa de zi cu zi a celor ce formau „elita” sau „crema” ori „fruntea”,  ocupându-se doar de ţărănime şi, în general , de „clasele de jos” ale comunităţilor omeneşti.

Condus de dictonul latin „mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul”, A.A. Rusu nu se ostoieşte în a le aduce critici vehemente istoricilor sus pomeniţi, fiindcă, subjugaţi total ideologiei marxiste, au lăsat pe dinafară, în negura istoriei, nedescoperite, necercetate şi, deci, nevalorificate lucruri, obiecte, fenomene, aparţinând  clasei nobiliare din această perioadă istorică. Necercetate sau doar amintite în trecere. Ideea generală care străbate, ca un fir roşu, acest op, de la un capăt la altul, este că  nobilii şi orăşenii sunt nişte categorii ce nu puteau face obiectul unor dezbateri. Iată ce spune istoricul nostru despre felul cum erau descrise aceste categorii sociale: „istoricii români ardeleni i-au refuzat deschis sau ocolit pe nobili şi pe orăşeni”( pag. 12). S-a ajuns la adevărate imagini caricaturale, precum : „imediat şi averea alogenilor urma să fie neinteresantă şi nu s-a ştiut niciodată cum să se opereze selecţii din ea ca să nu se respingă totul (pag. 12); „maniera se străduia parcă să demonstreze că totul în Evul Mediu a fost plat, comunitar, urât şi vrednic de surclasat prin progres spre capitalism (pag. 14); “nobilii desfăşoară un lux fără limite, nobilul ori boierul nu ar avea nici cel mai elementar contur „elitele au dus o viaţă  de basm faţă de existenţa oamenilor din popor” (pag. 14). Sunt  idei vehiculate de profesorii de la Facultatea de istorie-filozofie din oraşul de pe dealul Feleacului, respectiv C. Daicoviciu, D. Prodan, V. Vătăşianu şi Şt. Pascu şi, sigur, şi în alte medii universitare româneşti. Personalitate marcantă a Clujului acelui timp, acad. C. Daicoviciu este acuzat că tratează cu superficialitate şi indiferenţă castelul medieval, spunând că această instituţie e „făcută pentru o oarecare prădăciune”, şi adaugă : „mai rar atât de unilaterală şi nedreaptă categorisire venită din partea unui specialist al Antichităţii, care se ocupase o viaţă întreagă cu jefuirea Daciei de către romani” (pag. 714).

În ce-l priveşte  pe acad. D. Prodan care are mai multe lucrări pe teme medievale, între care un volum masiv intitulat „Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea ”în trei volume, istoricul A.A. Rusu este, de asemenea, caustic, arătând că linia D. Prodan este mult prea trudnică şi seacă (pag. 16).

Nici acad. Ştefan Pascu n-a rămas neîncondeiat de istoricul medieşean, acesta afirmând: ,,Ştefan Pascu a fost receptiv la dorinţa politicului pentru o nouă istorie” (pag. 7), dar faţă de ,,mai vârstnicii Fr. Pall, Mihail Dan ori D. Prodan a practicat o puţină rigoare” (pag.17). Totodată,  profesorul  medieşean îi reproşează academicianului Ştefan Pascu că ,, ce a scris mai apoi a fost pentru liniştea stăpânilor săi politici şi ascendenţa sa personală” (pag. 17).  Profesorului academician Virgil Vătăşianu, sibian prin obârşie, considerat, şi nu fără temei, creatorul şcolii de istorie a artelor plastice din arealul transilvan, vajnicul istoric medieşean îi reproşează, pe de o parte că “a sacrificat cetăţile ca să salveze biserica” ( pag. 19), iar pe de altă parte că, în lucrarea sa de căpătâi “Istoria artei feudale în Ţările Române”,  nu există niciun fel de ediţie critică “decât această reluare aidoma. Volumul a fost confundat cu literatura pură” (pag. 6o).

Cu toate inconsecvenţele şi, posibil, inadvertenţele înaintaşilor săi, istoricul A.A. Rusu e conştient de faptul că lucrarea sa este, totuşi, o continuare la ceea ce au scris predecesorii lui înaintea sa. De altfel, din cuprinsul conţinutului cărţii, foarte uşor ne dăm seama de plusurile şi adăugirile pe care le aduce opul prezent, faţă de înaintaşi. Exemplificăm cu câteva capitole şi subcapitole semnificative  în acest sens: I. Introducere; II. Relevanţa surselor, cu subcapitolele: depozite cu obiecte tăinuite; arta şi arhitectura nevorbitoare; III. Istoria protagoniştilor, cu subcapitolele: istoria elitelor; afirmarea categoriilor; IV. Stările aparente şi modelele culturale, cu subcapitolele: identitate etnică culturală la nivel de elite; cultură de elite şi cultură ţărănească; VII. Locaţia elitelor, cu subcapitolele: a construi pentru elite; cetăţi şi castele; curţile/conacele¸turnurile /locuinţe; VIII. Inventarul rezidenţilor , având subcapitolele: componentele definitorii; protecţie şi apărare; interioarele şi decoraţiile; mobilierul ; IX. Averi şi utilităţi, cu următoarele subcapitole: ce deţin elitele; metodele şi pietrele preţioase; bijuteriile; armele; hainele şi încălţămintea; hrana ; accesorii de veştminte şi multe, multe altele. Şi în  acest sens, al continuării cercetării unor studii anterioare asupra perioadei în discuţie, A.A. Rusu afirmă: „Paginile volumului nu ridică printr-un salt conţinutul său neglijat ori foarte umilit, ci numai îi recuperează părţile conţinutului prea mult amputate ori nerăscolite” (pag. 794).

Evidenţierea tuturor acestor aspecte impunea, desigur, şi o documentare foarte serioasă. Vorbind despre izvoarele folosite, e imperios necesar să precizăm că istoricul A.A. Rusu a folosit un număr de (ţineţi-vă bine!) 5537 note bibliografice, aria de identificare a documentelor studiate, întinzându-se pe întreg spaţiul transilvan. Apoi a cercetat acte şi documente în biblioteci din mai multe ţări precum : Cehia, Austria , Germania, Ungaria, etc. De regulă, lucrări de asemenea anvergură s-au scris şi s-au publicat, de cele mai multe ori, sub semnătura unor colective de autori, aria de cuprindere fiind extrem de vastă şi, un singur autor, ar fi aproape imposibil de cercetat şi redactat dar, iată că A.A. Rusu a făcut ca imposibilul să devină posibil şi să ne dea o operă absolut remarcabilă.
În demersul său, istoricul A.A. Rusu, prin peregrinările întreprinse în nenumărate biblioteci şi muzee  din ţară şi străinătate, prin uriaşa buchiseală de surse bibliografice  în limbile română, germană şi maghiară, nu putea să nu scoată în evidenţă  şi fenomenul sincretic, afirmând: „ analizele dobândite despre cultura materială nu face decât să confirme pas cu pas că ceea ce a existat în teritoriu a fost esenţial identic cu ceea ce se afla în restul Europei contemporane” (pag. 795 ), dar, fiind pe această linie, autorul afirmă că „Evul Mediu românesc e mai palid decât în Ungaria şi Polonia” (pag. 13), dovedind că posedă serioase cunoştinţe în extrapolarea fenomenului medievist de pe bătrânul continent efectuând, în felul acesta, un reuşit exerciţiu de istoriografie comparată. Şi, pentru că, actualmente, sunt controverse privind orientarea ţării noastre către Est sau către Vest, trebuie s-o spunem pe-a dreaptă : şi în Evul Mediu, deci în urmă cu o jumătate de mileniu, privirea ţării noastre era îndreptată către Apusul Europei. „Influenţa vestică a fost decisivă”, spune autorul în capitolul de început.

Acest tom de proporţii impresionante se bucură şi de un foarte  bogat material ilustrativ. Cele 68 de pagini, având fiecare câte 2-3-4 sau chiar mai multe ilustraţii, cu reproduceri color, dintr-un imens  număr de localităţi din Transilvania, conţinând imagini omeneşti, diverse arme folosite de înaintaşi, biserici şi cetăţi, castele cu felurite acareturi, aflate în integralitatea lor, sau în cele mai dese cazuri, aflate într-o deplorabilă degradare, aduc o notă aparte respectivei lucrări. Multe din aceste edificii se află sau nu în diferite faze de recuperare. Dăm mai jos o listă cu câteva localităţi din cuprinsul patriei, dar şi al unor centre din afara ţării,  bătute pas cu pas de energicul nostru confrate pentru a realiza splendide imagini vii, grăitoare prin puterea lor expresivă : Alţâna, Biertan, Ighişul Nou, Sibiu, Deva, Satu Mare, Cluj, Aţel, Dupuş, Rupea, Braşov, Bazna, Mediaş, Sighişoara, Saschiz, dar şi Salzburg, Munchen, Aachen, Bratislava. E de remarcat un lucru care răzbate din întreg conţinutul cărţii: nu de puţine ori istoricul A.A. Rusu vine cu unele afirmaţii categorice despre modul în care s-a scris despre epoca Evului Mediu şi ce va trebui făcut pentru a direcţiona scrierile viitoare pe un făgaş normal. Iată câteva afirmaţii,  pronunţate pe un ton foarte imperativ: „a trece prin Evul Mediu amintind războaie, stări sociale fundamentale, ceva cultură bine selectată ori numai săritoare la ochi (…) este deplin insuficient pentru acoperirea atenţiei celor care s-ar mai interesa de trecut” (pag.7) sau: „cei care ascund imperfecţiunile trecutului nu fac decât să întreţină autoamăgirile şi ruperea constant de realitate” (pag.23) sau ,,trebuie să o afirmăm răspicat: nu se (mai) poate scrie istoria perioadei doar buchisind zapise şi răsucind la nesfârşit expresiile lor”( pag.794). Şi exemplele pot continua la nesfârşit,  în modul cel mai ferm posibil şi contrar părerilor „unor glasuri din interiorul unor catedre universitare  cum că nu mai avem ce studia din Evul Mediu” (pag. 18).

Istoricul A.A. Rusu, nu se sfieşte a arunca anatema asupra cercetătorilor mai tineri care nu se preocupă de tema Evului Mediu în lucrările lor, afirmând: „istoricii cei mai noi sunt prea leneşi sau nemotivaţi în a scrie capitole istorice rămase neatinse ori foarte superficiale” (pag. 19 ), iar ,,impresia zborului pe deasupra lucrurilor continuă să persiste în modul cel mai frapant” (pag. 19).

În finalul capitolului „Concluzii”,  care e şi sfârşitul cărţii, autorul îşi exprimă într-un fel anumit invitaţia la lectură, exprimându-şi dorinţa de „a nu lăsa ca cele  (sic) aici sintetizate să prindă mucegai şi să se transforme  într-un „tratat”. Aş vrea să fie mai ales deschideri de uşi. Ele se cer reluate, criticate ori dezvoltate pentru a-şi îndeplini menirea pentru care au fost scrise”.

Cartea istoricului medieşean este o realizare editorială excelentă, o întreprindere bine condusă, cu un aparat critic corect realizat, o lucrare ce încearcă să răstoarne unele ierarhii stabilite în decursul anilor, să zgâlţâie piedestaluri pe care erau aşezate  personalităţi din trecutul nostru apropiat. E o carte care mă determină să-i adresez un bun  venit în lumea cărţilor dedicate acestei epoci istorice şi să mă exprim împrumutând admirabilele versuri ale maestrului de la Mărţişor, poetul Tudor Arghezi, în poemul său „ Ex libris”: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris/, Încet gândită, gingaş cumpănită; Eşti ca o floare anume înflorită / Mâinilor  mele  care te-au deschis”.

P.S. Din păcate, în cuprinsul textului, s-au strecurat unele inadvertenţe, precum : „faţă de adâncirea subiectul nostru” (pag. 22); „meşteşugurile lui Ştefan Pascu nu pot egala cu nicio finalitate” (pag. 17); „din dreptului unui produs” (pag. 15); „bune exemplu” (pag. 13 ); „avem a corija îndelungatul refuz a stabilirii” (pag. Pag.11) . ş.a. Cu siguranţă, cu o mai mare atenţie, asemenea erori puteau fi evitate.

Prof. Gh. Buşoiu

Castelul si spada
Adrian Andrei Rusu – “Castelul și spada. Cultura materială a elitelor din Transilvania în Evul Mediu Târziu”, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2019.

Alte articole semnate Gheorghe Buşoiu găsiţi aici :  https://andreeabooks.wordpress.com/scriitori-medieseni-2/

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s