“Debutul Paulei” Schuster Dutz

Schuster Dutz “Arta de a fluiera” – Mediaș: Editura Samuel, 2013

De două săptămâni o mare emoție domnea în familia Haner. Paula trebuia să pășească pentru întâia dată în public, și anume la un concert dat de asociația femeilor.

Președinta și o a doua cucoană din comitet fuseseră la dânsa și o invitaseră să cânte. Ele „știau” că Paula are o voce așa de drăgălașă și, de vreme ce a scăpat de școală, doreau s-o roage să-și dea concursul la concert. „Este oare dispusă?” o întrebară. În primul moment, Paula nu știa ce să răspundă. Dar maică-sa intervine numaidecât: „Ei, asta este o mare cinste pentru ea. Cum să nu vrea?” Apoi Paula întrebă dacă va mai figura în program cineva din cercul ei de prietene. Și, când cucoanele îi spuseseră că nu, ea fiind singura invitată, se simți stânjenită. Dar maică-sa tocmai asta îi plăcea, fiindcă era o mare distincție, radicând-o deasupra prietenelor. Cucoanele mulțumiră frumos și se duseră acasă.

Mama Paulei însă convocă numaidecât întreaga familie și povesti tuturor marea noutate. Toți radiau de mândrie.

Și seara, pe „Corso”, unde mama se plimba zilnic cu prietenele ei de la șapte până la opt, ceea ce găsi că trebuie să spună înainte de toate fu această știre:

– Așadar, asociația femeilor va da un concert. Paula noastră a fost azi invitată să cânte la concert.

Mirarea celorlalte femei însă nu a fost tocmai așa de mare cum ar fi dorit mama Paulei.

– Da, zise una, dar mi se pare că, în linii generale, programul e destul de slab!

– Cum asta? Paula va cânta probabil lieduri de Schubert. Cred că acestea  se potrivesc cel mai bine.

– Ah, Dumnezeule, am auzit atâta Schubert, de îmi iese aproape pe nas, îi șopti vecinei sale o cucoană din celălalt capăt al rândului lung.

– Nu știu încă dacă trebuie să o îmbrac în rochiță galbenă de muslină sau ăn cea albă de crepdeșin. Voi ce ați face în locul meu?

– O, Doamne, e așa de indiferent ce poartă o fată atât de tânără!

– Ei, asta, e!…Cum să fie indiferent când pășește pentru întâia dată în fața publicului! Cred însă că tot rochița de crepdeșin o prinde mai bine.

– Ați auzit? Întrerupse conversația cât se poate de nepoliticos una din cucoane. Astăzi, înainte de masă, a fost din nou accident de cale ferată!

– I-auzi!

– Unde?

– La un pod.

– Și conversația continua alandala.Se aude că s-au prăpădit cel puțin patruzeci de oameni.

Pe mama Paulei însă chestia o interesa prea puțin, de vreme de acum știa și mai puțin cum să o îmbrace pe Paula. De aceea își luă rămas bun și se duse acasă/ Trebuie să vadă – se scuză – dacă pantofii albi îi mai sunt buni Paulei.

În familie firește că nu se mai vorbea decât despre concert, cu deosebirea însă că aici toți erau de aceeași părere, și anume că el e un eveniment de cea mai mare importanță.

Și așa era într-adevăr. Întâi și întâi fiindcă din capul locului, organizatorii se gândiseră la Paula, semn că trebuie să fie ceva de vocea ei. Pe urmă faptul că era întâia și unica aleasă din cercul ei însemna o cinste cu totul deosebită.

Paisprezece zile, cum spuneam, întreaga casă a dus-o într-o emoție. Paula făcea de dimineață până seara exerciții, încât vecinii începuseră să se neliniștească. Iar când ieșea câteodată pe stradă, își ținea batista în fața gurii, ca să nu-și primejduiască vocea.

Zi de zi, directorul muzical venea să facă exerciții cu ea și maică-sa și tanti Loti erau întotdeauna de față pentru a-și da avizul.

Mai cu seamă alegerea liedurilor le-a dat multă bătaie de cap. Că trebuie să fie Schubert erau cu toți de acord. Dar ce? Paula ar fi cântat cel mai bucuros liedul „Numai cine cunoaște dorul știe cât pătimesc”, și directorul muzical spunea de asemenea că acesta i se potrivește foarte bine. Dar mama era de părere că pentru o fată tânără el este totuși puțin indicat. S-ar putea crede – cine știe? – că Paula este nefericită în dragoste. Și nu era cazul deloc. Dimpotrivă, Rudi ținea foarte mult la ea și dânsa era foarte mulțumită de el. Așa că, până la urmă „dorul” a fost părăsit.

Tanti Loti propuse „Am scăpat cu drag în toți copacii”. Îl auzise odată cântat de o cântăreață celebră și nu l-a putut uita. Dar pe acesta nu-l voia Paula. Întâi urca prea sus, pe urmă la fraza: „A ta este inima mea și a ta rămâne pe veci”, lumea ar putea crede că e vorba de Rudi și asta ar zăpăci-o cu siguranță.

– Atunci știi ce? Spuse maică-sa. Cântă „Un băiat pe câmp zări…” Acesta cred că e mai potrivit pentru o fetiță de vârsta ta.

Și s-au fixat asupra acestui cântec. Toată lumea era de acord cu propunerea.

Paula mai avea însă nevoie de încă două cântece. Dar, ca totdeauna, mai greu a fost să-l găsească pe întâiul. Asupra celorlalte două căzură în curând de acord. Unul trebuie să fie „Păstrăvul”, celălalt „Să râzi și să plângi în orice ceas”. De acesta din urmă, în sinea ei, Paula era cu deosebire mulțumită, fiindcă era unul din cântecele favorite ale lui Rudi. Dar de cântat nu trebuia să-l cânte decât la încheiere, ca adaos, căci la așa ceva trebuia de asemenea să se aștepte.

Din acea zi, așadar, nu se mai exersau decât cele trei lieduri, dar cu atâta sârg, încât pe tatăl ei îl apucau toate pandaliile numai când se gândea că orele de birou se sfârșesc și în curând va trebui să plece acasă. Căci încă de departe îl întâmpina unul din cele trei lieduri. Și, cu toate că omul era complet amuzical, în curând la învăță pe toate trei pe dinafară. Chiar acompaniamentul de pian, preludiile, intermezzourile și finalele putea cel puțin să le fluiere. De altfel, cu fluieratul și fredonatul acesta era o poveste întreagă. Omul stătea la casă, socotea dobânzi, transmitea dolari sau coroane austriece și se surprindea fredonând „Minunata floa-ha-ha-re”. Acest vers îl urmărea necontenit.

În sfârșit, dar problema alegerii liedului, de bine, de rău, era rezolvată.

Acum veni însă una cel puțin toți atât de grea, și anume problema toaletei. Întrebate, cucoanele de pe „Corso” nu voiau să dea nici un sfat. Se știa bine de ce. Tocmai fiindcă Paula fusese singura invitată. Dar chiar dacă ar plesni de invidie, Paula tot va fi frumoasă, își ziceau în sinea lor mama și mătușa. De asta vor avea ele grijă.

Deci, ce să îmbrace? Rochița de muslină fu înlăturată cu unanimitate. Era prea simplă, și nu mergea pe scenă. Rochița de crepdeșin? Cucoanele avură și aici fel de fel de obiecțiuni de făcut. A purtat-o de atâtea ori până acum!… Și nu mai e chiar așa de albă ca zăpada…

– Știi ce? Spuse tanti Loti. Eu i-aș face puri și simplu o rochiță nouă. O asemenea ocazie nu se ivește, oricum, în fiecare zi. Și o rochie nouă îți vine totuși cu totul altfel decât una pe care ai pus-o de atâtea ori.

– Vai, într-adevăr! strigă Paula. Ce minunat ar fi! Chiar azi am văzut la Brekner în vitrină o luizină, o adevărată bijuterie. Cu siguranță mi-ar veni foarte bine.

– Știi ce, Tili? Spuse tanti Loti. Îmbracă-te numaidecât și du-te de o vezi. Așa ceva trebuie cumpărat fără întârziere.

Mama și Paula se ridicară și se duseră la Brekner. Nu trecu mai mult de o jumătate de ceas și ele s-au și întors. Cumpăraseră luizina și trecuseră și pe la croitoreasă care le promisese s-o coasă, în orice caz, până în ziua concertului.

– Slavă Domnului, spuse mama. Toată noaptea m-am gândit numai la rochie; n-am în-chis un ochi.

– Ei, vezi? Spuse tanti Loti. A fost ideea mea.

– Îți mulțumesc, tanti Loti, spuse Paula, sărindu-i de gât și sărutând-o.

* * *

Dar la noua rochie nu mai mergeau pantofii cei vechi. Așa că trebuia cumpărată și o pereche de pantofi noi și, bineînțeles, și ciorapi potriviți cu rochia nouă. Într-un cuvânt, Paula fu înzestrată cu lucruri noi din cap până în picioare!

Când, după câteva zile, maică-sa ieși din nou pe „Corso”, una dintre prietene îi spuse:

– Ce s-a întâmplat? Paula nu mai pune nici rochia de muslină, nici pe cea de crepdeșin?

– Ah, i-am cumpărat una nouă. Avea mare nevoie de ea.

La celălalt capăt al rândului se auzi un chicot înăbușit.

– Dar altceva am vrut să vă întreb. Cântărețele mai poartă și acum mănuși pe scenă? Nu găsesc în tot orașul mănuși scurte de tot.

Dar mănușile lungi nu se potrivesc cu o fată așa de tânără, spuse una dintre femei.

– Ba să mă ierți! Când cineva pășește în public, cred că poate să-și sună și mănuși lungi.

– Frida a mea în nici un caz nu și-ar pune, de asta te asigur!

„Te cred”, voi tocmai să spună mama, când ajunseră în dreptul unei vitrine în care se vedeau mănuși glasé. Dar se mărgini să spună  doar atât:

– Ei, aici vreau să mai întreb încă o dată. Cu bine!

Din fericire, aici mai găsi o pereche; era exact ultima.

„Cred că am cumpărat tot ce trebuie”, își zise ieșind pe ușă și îndreptându-se radiind de fericire spre casă.

* * *

În ziua următoare începuseră ploile. Situația era foarte penibilă, deoarece vocea Paulei, extrem de delicată, pe vreme rea se stingea numaidecât. Din această pricină fata nu mai putea merge nicăieri, și, cu toate că se îngrijea foarte mult, simțea totuși cum vocea i se voala tot mai mult. Era extrem de agitată. La rândul său, Rudi ocăra și el timpul, nu atât pentru vocea Paulei, cât mai mult pentru faptul că acum nu se mai putea plimba cu dânsa. Și asta era totuși lucrul cel ai frumos în existența lui de licean în clasa a opta.

Mama nu fusese de mult pe „Corso. La ce – își zicea dânsa în gând – la ce să-și facă sânge rău din cauza cucoanelor și vorbăriei lor fără rost?” Căci ceva mai inteligent, ca de pildă toaleta Paulei și cântecul ei, nu erau în stare să vorbească.

Tanti Loti ajunsese atât de departe în nervii ei încât nici nu mai putea mânca la amiază. Din te miri ce o apucau crampele.

Iar tatăl fluiera și fredona mereu Minunată floa-aha-re. Nici nu se gândea că ar putea fluiera și altceva. Acompaniamentul îl știa acum chiar și la coadă la cap. Astfel totul era pregătit pentru marele eveniment. Rândul al doilea de fotolii fusese cumpărat în întregime de rubedenii. Toți voiau doar să audă pe Paula debutând; emoția era generală și cel puțin așa de mare ca și când de această seară ar fi atârnat un angajament la Opera din Viena.

* * *

Ziua sosi. Exact cu o jumătate de ceas înainte de concert, croitoreasa trimise și rochia. Bineînțeles că o făcuse altfel decât i se comandase. Într-adevăr, fusta trebuia să fie largă, ca o mică crinolină, și ea era exact pe corp, cununițele biedermayer trebuiau să se înșiruie pe două rânduri și nu numai pe unul, iar corsajul trebuia să fie cu totul altfel, mult mai decoltat și mai vaporos, dar ce puteai să-i mai faci acum? Peste o jumătate de ceas concertul trebuia să înceapă și nimeni nu se mai putea gândi la o ultimă intervenție a croitoresei. Tanti Loti observă însă că acesta este motivul pentru care croitoresele trimit rochiile în ultimul moment. În sfârșit, cele două femei făcură tot ce omenește le era cu putință pentru a o schimba pe ici, pe acolo. Dar mare lucru nu se mai putea face.

În cele din urmă, Paula se strecură în rochia-i nouă – bună, rea cum era – sorbi repede două gălbenușe de ouă frecate. Atmosfera era gravă. Trăsura stătea deja în fața porții. Cei patru membri ai familiei se urcară în ea și porniră spre arena unde avea să înceapă cariera artistică a Paulei.

Pe drum, Paula tuși neîncetat.

Sala era ticsită. Rândul al doilea era ocupat într-adevăr până la ultimul loc de rubedenii. Un semnal de clopoțel și concertul începu. Paula avea punctul trei din program.

Din primele două puncte, nici mama, nici tatăl și nici Paula nu înțeleseră, firește, nimic; de tanti să nu mai vorbim.

În sfârșit urmă punctul trei: Două lieduri de Schubert pentru soprano – Domnișoara Paula Haner.

Cortina se ridică. Paula stătea lângă pian în rochia-i nouă, cu mănușile lungi în mâini.

O șoaptă trecu prin rândul al treilea unde ședea cunoștințele mamei Paulei. O dată se auzi chiar o voce înăbușită: „Ei, să știi că face!”

Paula tuși de trei ori, dregându-și vocea. Apoi pianul intonă primul acord. Paula mai tuși de trei ori și răsuflă zdravăn. Păli puțin. Partitura îi tremura între degetele vârâte în mănuși. Apoi începu: „Un băiat pe câmp zări…” și așa mai departe. Când ajunse la pasajul „Floare minunată”, tatăl ei, uitând o clipă de sine, începu să fredoneze, dar așa de tare, încât oamenii din rândul întâi își întoarseră capetele. Mama îi trase un ghiont în coasta stângă, reducându-l la tăcere. În sfârșit, cele trei versuri trecură cu bine, fără nici un accident deosebit. Se simțea, e adevărat, că artista era puțin răgușită, dar glasul ei răsuna destul de drăguț. Aceasta era cel puțin părerea rândului al doilea.

Publicul aplauda. Tanti se uita la mama, mama la tanti, apoi amândouă la tatăl și zâmbiră. În răstimp, un pici se urcă pe estradă și-i întinse Paulei un buchet. Colegienii se uitau la Rudi și zâmbeau. Încet, încet, toți oamenii se întoarseră și, deodată, ca un foc prin iarba uscată, ca fulgerul, un murmur trecu prin sală: „De la Siemend Rudi, de la Siemend Rudi.”

Paula se zăpăci îngrozitor. Inima parcă îi bătea în gând gât când directorul muzical începu preludiul la „Păstrăvul”. Totuși, intrarea reuși. Și au mers și întâiele două strofe.

Dar piaza rea, numai piaza rea  vrut ca, înaintea strofei a treia, Paula să-și ridice ochii de pe note și să-l zărească pe Rudi. În același timp, ea trebuia să întoarcă foaia. Mâinile începură să-i tremure, mănușile o stânjeneau, hârtia îi alunecă din mână. Între timp scapă preludiul, intră cu un tact prea târziu; directorul muzical, voind să salveze situația, sări la tactul trebuitor. Dar, în zăpăceala ei, Paula, atacă un ton mult prea înalt, toată istoria se destrămă, cântecul sună înspăimântător de fals, de emoție vocea fetei se voală și mai tare, ea dădu chix, roși ca racul și părăsi scena, fugind.

În sala se ridicară șoapte și murmure.  Tanti care, din fericire, stătea la capătul rândului, o șterse, iar de la spate se auzi o voce: „Iată ce înseamnă vanitatea, când îți lipsește deprinderea și te încăpățânezi să porți mănuși lungi”.

Situația era destul de penibilă. Președinta alergă după culise și o conjură pe Paula să cânte și bucata suplimentară. „Totul a mers doar minunat de frumos…” Dar nu mai era nimic de făcut: Paula era distrusă, ochii ei înotau în lacrimi. Mama veni și ea. Și împreună găsiră soluția cea mai bună din câte puteau să găsească, dispărând amândouă pe o ușiță din fund și apuncând-o spre casă.

Între timp, publicul se mai liniști puțin. Când însă cortina se ridică pentru punctul patru din program, în rândul al doilea pui de om nu se mai zărea. În schimb, rândul al treilea se afirma cu atât mai zelos.

*  *  *

Acasă era mare jale. Femeile suspinau și când, fără să vrea, tatăl începu să fredoneze fatalul intermezzo din Păstrăvul, Paula avu un acces de plâns, de au trebuit să cheme doctorul. Acesta o vârî în pat și acolo Paula se jură că în viața ei n-o să mai pășească în fața publicului.

Și acest jurământ l-a și respectat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s