Dan Ramf “Bunicii noștri. Memorii peste veacuri” vol. 1

Interviu realizat la 8 februarie 2015, 16 februarie 2016 la Cucerdea, de către profesor Dan Ramf.

Bunicii noștri. Memorii peste veacuri

3 Ioan Muth (26 ianuarie 1923 – 10 octombrie 2019 )

8 februarie 2015, Cucerdea. Eram într-un sat din județul Mureș, în fața unui alt bunic al neamului românesc. Mă însoțea domnul Viorel Ștefu, muzeograf la Muzeul Municipal Mediaș, cel care mi-a povestit despre acest bunic. Dis de dimineață, când am pornit la drum, era vreme bună, dar după câțiva kilometri am intrat în plină iarnă. Vremea de afară ne îndemna să stăm în fața sobei cu o cană de ceai în mână, dar băieții noștri de acum 70 de ani erau afară în ger și duceau lupte grele pentru Țara Românească.

Unul dintre acei viteji ai neamului, care a luptat pe frontul din Apus, este bunicul de azi Ioan Muth, din satul Cucerdea, județul Târnava Mică acum 70 de ani. L-am întrebat din ce cauză numele său este scris cu “th”, acesta mi-a răspuns: “În timpul Austro-Ungar, pe tata l-a chemat Mutu Teodor, atunci ungurii l-au făcut Muth, iar după 1918 a rămas așa”. La data de 8 februarie 2015 mă aflam în fața unui bunic simpatic, povestitor, cu mare dragoste de pământ și de neamul românesc. Amintirile sale ne fac să zâmbim, dar și să ne-ntristăm, ne fac să medităm, dar ne transmit și o lacrimă care curge din ochiul bunului veteran.

Bunicul Ioan Muth este născut la data de 26 ianuarie 1923 în Cucerdea. Pe tatăl său l-a chemat Teodor (1888 – 1969), iar pe mama sa Maria (1898-?). La părinți au fost șapte frați: Patrichie, Dumitru (1921 – 1942), Ioan, urmat de Toader, născut în 1925, Maria, născută în 1927, Augustin, în 1930 și Ana, în 1933. “Patrichie a fost fratele nostru de pe partea tatei; înainte de a o lua pe mama, a mai avut o soție care i-a murit. Și Patrichie a fost în război în Rusia, dar el a scăpat nevătămat. Frate-meu, Dumitru, era născut în 1921, el în 1942 a fost încorporat la Regimentul 91 de Infanterie de la Sebeș-Alba. Cu acel regiment au ajuns până la Stalingrad și a murit acolo. Tot la Stalingrad au murit doi frați de-ai soției mele: Lechițan Candid (1918 – 1942) și Lechițan Gheorghe (1919 – 1942). Acești doi frați au fost încorporați la Regimentul 39 de Artilerie de la Blaj, au ajuns până la Stalingrad și de acolo nu s-au mai întors”, ne povestea veteranul Ioan.

“Tatăl meu, Muth Teodor, împreună cu alți trei prieteni, au mers la lucru în America, înainte de Primul Război Mondial. Tata avea numai 18 ani, a plecat împreună cu Strava Ioan din Blăjel, Adam Petru din Boziaș și Boariu Teofil din Deag. A stat acolo și a lucrat doi ani și jumătate, iar când a venit acasă și-a cumpărat pământ, 11 iugăre. Un iugăr este 5 700 de metri pătrați”, îmi explică bunicul. După ce a ajuns tata acasă, i-a scris la “basul” (boss) lui că a ajuns bine și că a luat pământ. După o vreme, “basul” lui îi scrie o scrisoare în care îi spune: 

“- Tidor, te rog să vii înapoi, eu te aștept la lucru!

– Nu mai vin, domnule bas, că mi-am stricat banii, mi-am luat pământ, i-a scris tata carte la șeful lui.

– Tidor, ți-am trimis bani, te aștept la lucru!” spunea basul lui în altă carte. Tetea Gheorghe, un frate de-al tatei, îi spune:

“- Cu banii pe care i-ai primit din America, poți să cumperi două iugăre de pământ.

– Ba, eu nu pătez obrazul, că știe Domnul de sus”, i-a răspuns tata fratelui său.

A mers tata înapoi la “Indiana Polis” (Indianapolis) în America; când a ajuns acolo, toate erau în cameră așa cum le-a lăsat: “mantaua era aerisită, hainele erau însorite și camera curată”. Basul lui a pus femeia de serviciu să aibă grijă de toate celea. Tata a fost om harnic, acolo a lucrat la calea ferată. După trei luni de lucru, a făcut banii și a vrut să-i dea la basul lui datoria înapoi.

– Tidor, eu nu trimis banii la tine să-i dai înapoi, eu trimis banii să vii la lucru, i-a zis basul lui, pe care l-au învățat românește. A mai stat la Indiana Polis încă doi ani și jumătate și, când a venit acasă, s-a însurat și a cumpărat încă 10 iugăre de pământ. Pe numele soției a luat două iugăre de pământ, alea i-au rămas la frate-meu, Patrichie. La puțin timp, a rămas văduv. După ce a venit din război s-a însurat cu mama. Pe mama a chemat-o Maria, ea era o femeie blajină. Tata a trăit până la 81 de ani, a murit accidentat de mașină în deal la Târnăveni, în 1969.

În 1914, când a început războiul, tata a fost încorporat în armata austro-ungară și a luptat în Italia. După o vreme, au ajuns în Munții Tirol, acolo a fost rănit de un șrapnel aruncat din avion. Avea la falcă, în partea stângă, ca o cireașă mare la gât. Fratele lui, tetea Gheorghe, a luptat pe front cu grad de caporal, era la honvezi la Regimentul de la Alba Iulia. Și el a fost rănit pe front, în piciorul stâng, deasupra de genunchi. Amândoi au fost aduși la spital în țară. De la noi din sat, au fost la Alba Iulia, la Unire, o delegație condusă de învățătorul Iuliu Pop. Când au venit înapoi, jandarmii unguri l-au arestat pe domnul învățător și pe cei care au fost la Alba Iulia. Atunci, oamenii din sat s-au răsculat și i-au eliberat și am scăpat de unguri, îmi povestea veteranul Ioan Muth.

“Eu am făcut cele șapte clase primare aici în sat, în vremurile acea mergeam la școală îmbrăcați în straie țărănești, cu traistă și cu tăbliță. Învățător în clasele I – IV am avut pe domnul Cocoș Dumitru. Cel mai bun elev din clasă a fost Vodă Gheorghe, decedat din cauza bolii, la sfârșitul clasei a patra. După ce am terminat școala primară, am rămas cu familia, ai noștri aveau mult pământ și era mult de lucru. Tata avea boi, cu ei ara, cu ei ducea bucatele acasă, ducea gunoiul la câmp, avea gospodărie mare. Hainele de pe noi le făcea mama acasă, torcea lână și cânepă, ne făcea cămăși, veste, pieptare.

Premilitărie am făcut în satul natal, ne adunam acolo unde-i monumentul eroilor din Primul Război Mondial, băieți din Cucerdea, Bord și Șeulia. Comandant în primul an l-am avut pe Tinu a lui Dascălu, numele lui era Pop Augustin, era învățătorul nostru și era locotenent în rezervă. În anul al doilea a venit Sas Petre, era profesor de matematică. De Crăciun, toți copiii mergeau la colindat, oamenii ne dădeau câte un colac, o bucată de cozonac, era o mare bucurie pentru toți. Tata tăia porc de Crăciun și miel de Paști și tot atunci mama ne făcea ouă roșii

La 20 mai 1944 m-am încorporat la Regimentul 82 de Infanterie Târnăveni. Instrucția nu a fost ușoară, după trei luni pentru noi a început războiul. La începutul lui septembrie 1944 ne-au dus în pădurea Cerghidului, acolo am fost rănit de o schijă sub brațul stâng. M-am dezbrăcat repede, nu era o rană grea, era cât o cireașă neagră. Sanitarul mi-a scos schija afară și am pornit mai departe. A început războiul marți dimineața, în 4 septembrie 1944, iar la amiază ploua peste noi cu proiectile, trăgeau și nemții și ungurii. După două zile a murit un coleg de la noi, Vodă Aron, era măcelar el din satul Bord. Într-altă zi, la un vecin din sat o schija i-a rupt piciorul. Sâmbătă a murit comandantul de grupă, caporalul Lunca Mihai, el a fost secerat de o rafală de mitralieră. I-a prins pieptul de la dreapta de jos, până în stânga lângă inimă, a murit pe loc. Lunca Mihai era din Cetatea de Baltă. În Cehoslovacia ne-a murit trăgătorul de la mitralieră, atunci comandantul companiei mi-a spus:

– Mutule, te duci și iei mitraliera.

– Domnule comandant, i-am răspuns eu, noi suntem trei consăteni împreună, nu aș vrea să ne despărțim.

– Treci acolo și ia mitraliera, atât mi-a răspuns. Colegul mort era cu mâna pe mitralieră, am dat-o deoparte și am luat-o eu. Era o mitralieră nemțească fără afet, numai crăcane. Până atunci am tras numai cu pușcă ZB cu cinci cartușe, eram pușcaș”, ne mărturisește bunicul Ioan.

“Am luptat la pădurea Cerghidului, treceam Târnava prin apă încoace și încolo, noroc că nu era mare apa. Aici au fost lupte grele și urâte, azi atacam noi, mâine atacau ei. Acum luptam contra nemților care erau în prietenie cu ungurii, iar noi eram aliați cu rușii. De sus ne ataca aviația germană, ne mitraliera și noi fugeam ca iepurii. Tancurile nemțești ne-au atacat, dar nu prea mult, cel mai tare băteau pe noi cu artileria. Nemții au fost numai în retragere și noi tot după ei. Uite așa am ajuns la Luduș, Cluj, Apahida, Jucu de Jos, Jucu de Sus, Borșa, Bonțida, de acolo am luat-o către Gherla, am ajuns până la Mintiu Gherlii. De la Gherla ne-a dus cu luptele la Valea Lungă și spre Valea lui Mihai. Am avut pierderi mari între colegi și atunci ne-au trimis înapoi la Corpul 6 Armată de la Sibiu, acolo ne-au unit cu Regimentul 90 de Infanterie.

La Sibiu am fost pus de gardă la cazarmă și la patrulă prin oraș. Aici am stat în refacere trei luni. Cazarma 6 Mihai Viteazul, unde eram noi, era o clădire mare și frumoasă, era în formă pătrată și avea o poartă mare de intrare. Într-o zi, eram de gardă și a venit domnul general Corneliu Dragalina cu mașina. Atunci eu am comandat: Pentru onor, înainte, prezentați arm’!” Generalul a dat mâna cu fiecare soldat, după care a spus: “Pe loc repaus!”, și și-a văzut de treabă. De Crăciun în 1944 eram la Sibiu. Acolo m-am întâlnit cu doi camarazi, sergentul elev Sinie Aurel și sergentul Viorel Trifan. Aurel mi-a spus așa: “Măi, Ioane, ia-ți un prieten care-i mai bun, când mergi cu patrula în oraș”. Atunci l-am luat pe Iacob Ignat din Iclod, care era de lângă Blaj.

La 1 ianuarie 1945 am plecat pe front. Am fost conduși la gară cu fanfara militară. Ne-au dus cu tren de marfă, în fiecare vagon eram câte un pluton, aveam paturi etajate, o sobă într-o parte, una în ailaltă parte. Am trecut pe la Oradea Mare, Episcopia Bihorului și am debarcat la Debrețin. De acolo al luat-o către Nyiregyhaza, Tokai, Miskolc și am ajuns în Cehoslovacia, la Tatra Mică și Tatra Mare.

În Ungaria au fost lupte grele, am trecut Tisa cu bărcile, abia după aia au făcut pontonierii pod. Civilii din Ungaria nu s-au purtat rău cu noi, am fost tratați foarte bine, cu toate că luptam contra armatei lor. Dar e adevărat că și noi ne-am purtat bine cu ei, rușii în schimb s-au purtat mai rău cu ungurii. Când am ajuns la Tokai, acolo era o cramă mare cu băuturi, rușii erau toți beți. Trăgeau cu pușca în butoi deasupra, după aia la mijloc, la urmă jos și beau tot. Și noi românii am luat vin de acolo, ne-au pus în bidoanele de 800 de ml. care erau îmbrăcate în pănură”, își amintea veteranul nostru.

“În Ungaria au fost lupte grele și rele, acolo ne-au atacat cu tancuri și artilerie, cu aviația prea puțin. Tancurile trăgeau și fugeau, le era frică să nu tragem cu faustpatron după ei. Pământul era desfundat, ne mai făceam tranșee de apărare câteodată. În Cehoslovacia am dat de nemți rătăciți din armata lui  SS, ăștia luptau pe viață și pe moarte. Erau periculoși, că trăgeau de unde nu te așteptai, câteodată ai noștri prindeau câte unul sau doi hitleriști din armata aia. Am ajuns cu luptele până la cota 2116 metri din Munții Tatra. În iarna aia a fost așa zăpadă mare și așa frig, că n-am să uit toată viața. Augustin a lui  Sabău (Sabău Augustin), de la noi din sat, dădea zăpada în dreapta și-n stânga cu piciorul, iar eu și Aurel a lui Antonie (Precup Aurel) tăiam cetină de brad și o puneam pe jos. Aveam la noi câte cinci sau șase pături, rămase de la nemții care se retrăgeau și aruncau tot în urma lor. Puneam câte două pături pe cetina de brad, după aia mai puneam vreo patru peste noi, dar toto nu puteam dormi. După o jumătate de oră ne trezeam înghețați, ne ridicam să ne mișcăm. Focuri nu aveam voie să facem, pentru că eram descoperiți de inamic. Civilii din Cehoslovacia ne-au primit bine. Ziua de 9 Mai 1945 ne-a prins la Brno. Tot atunci, s-a dat o lege că nu aveai voie să mergi de la o casă la alta fără acordul căpitanului.

Cu mâncarea pe front am stat rău, noi eram tot în deplasare și ne aduceau greu mâncare bucătarii. Când aveam timp, mai tăiam un porc sau vițel de la civili, îl băgam în cazan și aveam mâncare. Primeam câte o pită (pâine) de secară de 800 de grame la doi inși. Când a dat primăvara, bucătarii ne făceau zeamă de urzici și de măcriș. Noi știam că, în timpul războiului, Cehoslovacia a fost țară neutră. Pe frontul din Apus l-am avut coleg pe consăteanul Sas Simion, el era cu zece ani mai mare decât mine, era din 1913. Badea Simion a fost prima dată pe front în Rusia cu Regimentul 82 de Infanterie. Au ajuns până la Stalingrad, acolo a fost rănit la picior și l-au scos cu avionul din cerc. După ce l-au vindecat, l-au băgat pe front dincoace. Acum badea Simion ducea răniții cu tărgile, avea doi catâri cu urechi mari. Tot cu el în Rusia a fost și Vumvulea Gheorghe, consătean cu noi, acum lupta cu noi cei din compania a 2 -a contra nemților. Când nu mai aveam mâncare, împușcam un catâr sau un cal și avea compania mâncare. Comandant l-am avut pe domnul căpitan Vomir Vasile și, la Regimentul 90, pe domnul colonel Rusu Ioan. Când s-a terminat războiul, domnul colonel m-a rugat să-l tund zero și să-l bărbieresc. Aici, la Bruioska Brno, stăteam în bivuacuri la poalele muntelui. Am stat acolo până în 10 iunie 1944, când am plecat către casă.

Înapoi am venit tot pe jos până la Oradea Mare, am ajuns acolo la sfârșitul lunii iulie 1945. La Oradea am stat trei zile, după care compania noastră a fost trimisă la Satu Mare, îi la 130 de kilometri depărtare. Pe drumul către Satu Mare mi s-a rupt talpa de la bocanc, mi-a căzut călcâiul. Un coleg, Sabău Augustin, prieten cu mine, a tăiat talpa jos, dar acum era desculț, numai cu ciorapul pe piatra goală. Drumurile erau rele, erau pietruite și stricate de tancuri. Când trecea câte o coloană de mașini, noi ne dădeam la o parte, dar ne umpleau de praf, constata bunicul Ioan Muth. De la Satu Mare am fost aduși iarăși  la Sibiu la Corpul 6 Armată, eram Compania a 2-a din Regimentul 90 de Infanterie. La 6 decembrie 1946 am fost lăsat la vatră, la reforma agrară eu am primit 29 de ari de pământ”, constata veteranul Ioan.

“În 1948, la 17 mai, atunci era a treia zi de Paști, m-am însurat cu Marioara (1927 – 2009), ea se numea Lechițan. Împreună am avut trei copii, dar au trăit doar doi: Viorica este născută în 1952 și în 1955 Viorel”.

Veteranul nostru are amintirile neatinse de trecerea anilor. Despre Mareșalul Antonescu spune că:   “l-au împușcat ca pe Ceaușescu, Mareșalul a fost în două Războaie Mondiale”. Despre MS Regele Mihai își amintește că : “l-au fugărit comuniștii din țară, a plecat cu trenul regal până în Elveția.” Din satul dânsului, în cele două războaie au murit mai mult de 60 de militari. Doi dintre aceștia au fost frați ai soției mele: Lechițan Candid (1918 – 1942) și Lechițan Ghica (1919 – 1942), amândoi au fost la Regimentul 39 de Artilerie de la Blaj și au murit la Stalingrad. Tatăl lor, socrul meu, Lechițan Lica, a fost prizonier la ruși, în Primul Război Mondial, unde a stat patru ani. A fost dus la muncă în Siberia, la pădure, acolo era așa de frig că atunci când aruncau o cană de apă în sus iarna, se transforma în zăpadă. La vânătorii de munte a fost Șerban Filon, iar la Vânători Călări la Dumbrăveni au fost: Muth Ioan, a lui tetea Văsălică, Șerban Toader și Ion Veliche. Ei l-au avut comandant pe generalul Mociulschi, auzeam că-i polonez”, povestește Ioan Muth.

“Venirea comuniștilor în țară nu a fost primită cu bucurie de veteranii noștri. Bătrânii satului nu-i vedeau bine deloc pe comuniști, mulți dintre ei au fost prizonieri acolo și povesteau ce au făcut bolșevicii în Rusia. În schimb americanii îi vedeau mai bine: “cine a ieșit de acasă și s-a dus în America, s-a făcut gazdă”, povesteau ei. Pe tata și pe alți țărani din sat comuniștii l-au făcut chiabur: Muth Teodor, Cernea Vasile, Maxim Gligor. În schimb la comuniști au trecut cei mai săraci și mai prăpădiți oameni: Șerban Toder, Vodă Augustin, Mașca Iosif (Cracea), Deghiș Petru, Oană Floarea.

În toamna lui  1950, comuniștii ne-au adunat la casa lui Cornel Mihăilă. A venit și la mine unul de la postul de miliție și m-a chemat acolo. Eu eram la poiată (grajd) cu furca-n mână, am pus-o jos, dacă știma unde mă duce, fugeam prin grădină. Am plecat cu el, când am ajuns la casa lui Cornel, acolo erau adunați vreo 30 – 40 de oameni din sat, bărbați și femei, puși pe burtă lângă casă. Pe la ora 9 sau 1  seara ne-au închis în beci. A doua zi ne-au luat și ne-au dus la împrăștiat gunoi. Popa nostru ortodox, părintele Sămărghițan, era și el cu noi. Când am văzut la ce ne pun comuniștii să facem, i-am spus:

– Duceți-vă acasă, domn părinte, că vă stă rău dumneavoastră la împrăștiat gunoi. Hai, că vin cu dumneatale.

– Nu mă duc, nene Ioane, că mi-i frică, mi-a răspuns preotul.

A stat cu noi până seara, când am terminat. Eram la lucru chiar lângă pământul lui Patrichie, fratele meu. Băiatul lui cel mare, Mircea (1920 – ?) dar și soția Cecilia au fost închiși și ei politic. Horia, copilul lor, a fost operat la inimă la Cametown de profesorul Christiaan Barnard, iar doamna Cecilia a scris cartea : “Inima fiului meu”.

Noi nu vroiam să ne înscriem în colectiv, atunci luau câte doi, trei oameni, îi duceau la securitate la Blaj, acolo-i ciufuleau și-i băteau. Până la urmă ne-am băgat toți la CAP. Tata avea 22 de iugăre de pământ, l-a dat la colectiv, a  dat și doi boi, cal, căruță, nutreț și plug.

Mama plângea! Comuniștii Cracea și Șerban, care înainte erau cei mai prăpădiți din sat, acum lucrau cu boii noștri. Mie îmi zicea nevasta dimineața:

– Dacă te-ai înscris, acum trebuie să te duci la ei la lucru!

Eu îmi luam sapa pe umăr și mergeam pe după coastă, în vârful dealului, întotdeauna mă uitam după țevile de tunuri americane. I-am așteptat atâția ani și n-au venit”, spune trist bunicul nostru dând dezamăgit din mână.  “Ne-au pus să dăm cote, trebuia să ducem la bază toate bucatele. Tata avea de dat 8000 de kilograme de grâu și nu-i mai rămânea mai nimica. Ne luau tot grâul și porumbul, nu puteam să mai facem o pită sau să dăm grăunțe la găini. Lucrai toată ziua pentru  un kilogram de cucuruz. Azi, pământul pe care-l am este dat în arendă și primesc un vagon de bucate, dar atunci ne luau tot.

Când am construit casa asta, a trebuit să vând două vaci, cu banii ăia am pornit lucrul. Eu cu Mărioara mea am făcut 7500 de cărămizi, după aia am tocmit țigani și le-am ars. Când am ridicat-o, ne-au ajutat frații și neamurile, așa se ajutau oamenii atunci”, îmi explica veteranul Ioan. “După intrarea în colectiv, o vreme am lucrat acolo, după care am fost factor poștal și, la urmă, am fost gestionar la ADAC, ne ocupam de achiziționarea de piei de vite și oi pentru industrie”.

Pe bunicul nostru l-am întrebat ce-și amintește de mișcarea legionară: “au fost legionari la dumneavoastră în sat?” Și veteranul nostru continuă povestirea din vremurile de altă dată. “Legionarii l-au împușcat pe profesorul Nicolae Iorga. Ei au stat la putere numai trei luni de zile, când au venit comuniștii la putere i-au băgat pe toți în dubă și i-au dus la închisoare. La noi în sat erau: Lechițan Grigore, Lechițan Floarea, Cristea Dumitru, Cristea Augustin, Baci Teodor. De la noi din sat, cel mai prigonit a fost fratele soției mele, Lechițan Grigore, noi îi spuneam baciu Gligor, era născut din 1913. Acesta de profesie a  fost avocat, dar când venea acasă îi ajuta pe copiii vecinilor, inclusiv pe Ficior Ion. Acel om a ajuns șeful închisorii de la Periprava, acolo unde va ajunge și badea Gligor. Tatăl lui, Ficior Iosif, era din Abrud, iar mamă-sa, Ana, era din Cucerdea. Familia Ficior s-a mutat la Târnăveni, tatăl lui lucra la fabrică. Tata a cumpărat locul ăsta de casă de la ei, asta se întâmpla prin 1946-1947, când a fost seceta aia mare. După război noi am dărâmat casa veche și am construit astea pe care le vedeți acum. N-am mai știut nimic de familia Ficior până în 1964, când a venit cumnatul Lechițan Grigore din închisoare”, își amintea veteranul Ioan Muth.

“Lechițan Grigore a fost avocat, judecător și primar trei luni în Dumbrăveni. Când au fost legionarii la putere, atunci a ajuns el primar, după aia a plecat pe front. În 1948 a fost arestat și închis politic. A trecut prin închisorile de la: București, Jilava, Poarta Albă, Aiud și Periprava. La ultima închisoare, comandant era chiar fostul lui consătean, Ficior Ion, copilul de la două case mai jos. Torționarul se prefăcea că nu-l cunoaște, dar într-o zi l-a chemat la raport:

– Unde ți-ai pierdut, mă, mâna?, l-a întrebat Ficior?

– Pe front, a răspuns badea Gligor.

– Unde ai fost pe front?

– În Rusia, acolo mi-a rămas mâna stângă, i-a spus badea.

– Ce ai căutat acolo?, l-a întrebat Ficior.

– Am fost locotenent, am fost cu soldații mei să-mi apăr țara.

Mai bine ți-ai fi pierdut capul, i-a răspuns șeful închisorii.

– Dar tu ce faci aici?, l-a întrebat fostul locotenent.

La întrebarea asta nu a primit niciodată răspuns veteranul Lechițan Grigore, cel care și-a pierdut mâna stângă pe frontul din Răsărit. Torționarul Ficior Ion, pe care-l ajuta în copilărie la lecții, nu numai că nu l-a ajutat pe fostul lui dascăl, dar punea deținuții întinși pe jos, punea rogojini pe ei, lega calul la ochi, după aia trecea cu calul peste ei. Aceste torturi le-am auzit de la unchiul meu, de când aveam 12 ani și el a venit din închisoare”,  ne mărturisește doamna Viorica Iernuțean, fiica bunicului Ioan Muth. Tot dânsa ne povestește că: “deținuții erau înfometați zile întregi, iar după aia le aduceau mâncare, o găleată cu fasole fiartă. Cei care nu se puteau abține, mâncau până le plesnea burta. Unchiul meu a fost om cumpătat și le spunea colegilor: “Nu mâncați mult, că ăștia vor să vă omoare”. Ca să le fie sete și mai tare, le dădeau pește sărat.

Cu ajutorul bunicului Ioan Muth și al fiicei sale, Viorica Iernuțean, am rememorat amintiri despre vremurile de odinioară.

“În 1977, eram în Cucerdea, în concediu de maternitate cu băiatul, îmi povestea doamna Viorica. Deodată se aude agitație pe stradă, acolo erau câteva mașini negre, era coloana lui Ficior. Mama mea, Marioara,  a vrut să iasă în stradă, să-l întrebe de ce s-a purtat urât cu fratele ei. Abia am reușit să o țin în casă, atunci era Ceaușescu la putere și nu puteam vorbi rău de comuniști. Ficior și coloana lui a plecat. După ani de zile, în 2009, pe la începutul lui septembrie, tata dormea aici în casă, iar mama era moartă de puțin timp. Au început să latre câinii și eu am ieșit să văd cine-i afară. La poartă, l-am văzut pe torționarul Ion Ficior, pe care-l știam din 1977, iar după Revoluție l-am văzut la televizor. Era un domn în vârstă, însoțit de fiica și ginerele lui.

– Bună ziua! 

– Bună ziua!, i-am răspuns eu

– Pot să intru?, a întrebat omul.

– Nu!

– De ce?, m-a întrebat.

– Abia am reușit să deratizez casa după dumneavoastră, după marii securiști. Credeți că nu vă cunosc? Ați uitat cum v-ați purtat cu unchiul? De ce v-ați purtat cu ei așa?

– Nu-i adevărat, eu i-am ajutat pe deținuți!, mi-a spus.

– Cum i-ați ajutat, când i-ați spus că mai bine-și pierdea capul și treceați cu calul peste ei?, l-am întrebat eu. Torționarul s-a întors brusc și a plecat”, își amintea Viorica Iernuțean.

După ce a ieșit din închisoare, Lechițan Grigore a avut programată întâlnire cu foștii colegi de liceu, în anul 1967. Eu atunci dădeam examen de admitere la liceul din Cisnădie. Foștii colegi trebuiau să se întâlnească într-o duminică la “Gâtu’ Berbecului”, așa se numea acel local. Cineva a venit și l-a anunțat pe unchiul că va fi o explozie, ținta erau ei, trebuiau să sară în aer. Atunci întâlnirea s-a anulat. Cât timp am făcut liceul la Cisnădie, unchiul era căutat din două-n două săptămâni, de un securist. Acel securist venea cu  un carton de prăjituri și cu două sticle de suc. Când îi deschideam ușa îmi spunea așa: ”Bună ziua! Mă scuzați, dar trebuie să vin!”. Stătea o vreme cu unchiul de povești, după care pleca. Unchiul nostru a avut doi copii, o fată și un băiat, Ana Maria și Horia. După 1990, Lechcițan Grigore, împreună cu alți colegi, au înființat Asociația Națională a Foștilor Deținuți Politici, filiala Sibiu”.

În încheierea acestor povestioare, doamna Viorica Iernuțean mi-a citit o poezie scrisă de unchiul dânsei, veteranul și fostul deținut politic Lechițan Grigore. Cu aceste versuri în inimă, ne-am despărțit în acea zi de iarnă de bunicul Ioan Muth și vrednica familie.

Iarnă

Nu liniștea-mpietrită în recile țării

Ori dansul de fecioară al albelor petale,

Cu mlădieri ușoare și ritmuri estivale,

Îmi picură în cale…tristeți…melancolii,

Nici chiciura pe ramuri, alb-argintiul pur,

Iradiind în soare sclipiri diamantine,

Imaculări virgine sub bolta de azur,

 

Ci gândul ca, ningându-l întruna anii grei

Omătul despărțirii va crește bloc de gheață,

Să-ngroape-n masa rece cristale fără viață,

Anii pierduți în ceață ai tristei epopei.

 

O! Lasă peste gânduri să ningă fulgii moi,

În aburi să-i topească pojarul lor fierbinte,

Să bem din ei mireasma extazurilor sfinte…

Aducerile-aminte să ningă peste noi.

Poezie de Lechițan Grigore (27 octombrie 1913 – 9 martie 2009)

 

Dan Ramf “Bunicii noștri : memorii peste veacuri vol. 1” – Sibiu: Salgo, 2017

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s