– Contestat de unii, apreciat de alţii, poetul Adrian Păunescu s-a născut în urmă cu 8 decenii, la 20 iulie 1943 în comuna Copăceni din Basarabia, urmând ca, ulterior, să se mute cu familia în comuna Bârca, în actualul judeţ Dolj.
După studiile elementare în comuna natală, urmează cele liceale, mai întâi la Liceul „Carol I” din Craiova, apoi la Liceul „Zoia Kosmodemianscaia” din Bucureşti. Este absolventul Facultăţii de Filologie din Bucureşti.
Debutează în literatură în anul 1965 cu volumul de poeme „Ultrasentimente”, fiind coleg de generaţie cu o întreagă pleiadă de scriitori, poeţi şi prozatori, care vor deveni, majoritatea dintre ei cele mai însemnate nume ale anilor ce vor urma, precum: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Constanţa Buzea ( prima soţie a poetului), Fănuş Neagu, D.R.Popescu, Nicolae Velea, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag şi mulţi, mulţi alţii. Perioada cea mai fertilă se întinde de la anul debutului şi până în momentul schimbării social-politice din 1989. În acest răstimp poetul Adrian Păunescu a scris şi publicat un volum uriaş de versuri care au fost adunate într-un impresionant număr de volume, cum nu cred să se mai fi întâmplat în literatura română. Ori poate rareori. Se pare că cineva ar fi avut curiozitatea să-i contabailizeze versurile, ajungând la o cifră astronomică de trei sute de mii. La creaţia lirică se mai adaugă lucrări de proză, de critică literară, de eseistică, de publicistică, de interviuri, de cronici sportive şi de multe altele. Întreaga sa activitate scriitoricească constituie obiectul celor aproximativ 50 de volume, aflându-se probabil între cei mai prolifici scriitori români.
În ceea ce priveşte tematica poeziilor, aceasta fiind principalul atu al lui Adrian Păunescu, trbuie să precizăm că, asupra caracterului poemelor sale, aproape toţi comentatorili au scos în evidenţă alternanţa existentă între versuri deosebit de expresive, de o frumuseţe copleşitoare cu versuri lipsite de un fior artistic, cu o încărcatură cât de cât emoţională. Beneficiind de un talent ieşit din comun de a versifica, de a improviza inopinat poeme, acest lucru ducând şi la compunerea unor versuri oarecum facile.
Problematica creaţiei propuse de poet este una destul de diversă, un accent deosebit punând pe poezia socială, Adrian Păunescu fiind, din acest punct de vedere, unul din cei mai importanţi poeţi ai secolului trecut, regăsindu-se în poemele aşternute de-a lungul timpului, versuri închinate mai tuturor categoriilor sociale şi profesionale, poetul fiind astfel unul accentuat declarativ. Acest fapt remarcându-l mai toţi criticii operei sale poetice. E de ajuns a aminti doar ce afirmă criticul Nicolae Manolescu în a sa „Istorie critică a literaturii române, 5 secole de literatură” ( Editura Paralela 45, 2oo8, pag. 1052): „ …omul şi poetul trăiesc din gestul spectaculos, ostentativ şi incomod. Şi unul şi celălalt iubesc, scena, tribuna, locul public”. Cam în acelaşi fel se pronunţă prozatorul Eugen Barbu, iată: „ Poet de mari gesticulaţii, agitator şi actor blamabil inspirând neîncredere în arta lui tocmai cu teroarea cu care voia s-o impună” ( ibidem.) Toate aceste epitete manifestându–se îndeosebi in atmosfera desfăşurării grandioaselor spectacole ale ,,Cenaclului Flacăra,” al cărui iniţiator, organizator şi conducător, nici nu se putea altfel, de la cap la coadă, decât de acelaşi Adrian Păunescu.
Dar, în afara domeniilor amintite mai sus, în care poetul s-a manifestat cu aplomb şi competenţă, un aspect important al preocupărilor sale şi asupra căruia critica nu s-a prea pronunţat, este acela al legăturilor cu semenii, cu oamenii în scopul întrajutorării acestora în fel şi chip. Astfel prin intermediul revistei „Flacăra”, iniţiată şi condusă de poet, au fost dezbătute şi aduse la cunoştinţa publicului larg realizări ieşite din comun ale unor personalităţi care şi-au adus aportul la dezvoltarea ştiinţei şi culturii româneşti. De asemenea, în multe cazuri, beneficiind şi de poziţia lui de mare publicist, a avut ocazia de a interveni la foruri competente şi la oameni aflaţi în diferite posturi importante, spre rezolvarea unor doleanţe şi necazuri cu care unii dintre semeni s-au confruntat. Spre edificare dăm doar două exemple din multe altele petrecute în timp.
O familie din comuna Axente Sever din judeţul Sibiu pe nume Costel Matei, având probleme de sănătate cu un membru al acesteia foarte greu de rezolvat, l-au rugat pe poetul reporter să-i ajute cu o intervenţie la un specialist din capitală pentru rezolvarea cazului în speţă. Drept răsplată ,pentru bunăvoinţa poetului, familia amintită l-a invitat pe poet ca, în viitor, când va mai avea prilejul trecerii prin localitatea respectivă să le calce pragul casei ca un semn al unei relaţii de amiciţie. Acest prilej s-a ivit în ziua de 15 august 1988, când, după o vizită la Mănăsturea Râmeţ, fiind hramul Sfintei Maria, poetul, împreună cu familia a poposit la casa lui Costel Matei. După primirea extrem de călduroasă, poetul fiind deosebit de impresionat de ciurda de bivoli care mergea agale spre păşune, Adrian Păunescu a oferit familiei în dar mai multe volume de cărţi de poezii, cu dedicaţia următoare: „Există o casă de oameni în inima Ardealului, lângă Copşa Mică, la Axente Sever, o casă caldă şi dumnezească cu dramă timpurie şi cu speranţă permanentă. Este casa unui om deosebit, meşterul Costel Matei, este casa lui şi a soţiei lui, Oniţa Matei, distinsă femeie a trudei, şi necazurilor, şi nădejdii. Este casa copiilor familiei Matei, Sorin, Lidia şi Diana-Maria. De-a cărei zi sfântă scriu aceste cuvinte. În această casă de prieteni reîncep şi cred că prietenia n-a murit”. ( vezi Ioan Gabor, „Axente Sever, carte deschisă de istorie, cultură şi legende”, Sibiu, 2001, pag.246).
Următorul caz scoate în evidenţă operativitatea şi promptitudinea cu care poetul rezolva diferite necazuri, neplăceri şi situaţii ale unora, încercând aducerea lor la liman.
Scriitorul şi jurnalistul Ion Andreiţă povesteşte cum, la un concurs de creaţie, organizat în anul 1968, a câştigat premiul I care consta într-o excursie într-o ţară occidentală, lucru care foarte rar se întâmpla în acel timp. Cei de pe locurile II şi III, şi-au obţinut premiile acordate, iar povestitorul a fost pur şi simplu uitat pe dinafară, dintr-o regretabilă eroare sau intenţionat fiindcă o deplasare într-o ţară apuseană era de neconceput. Deşi se cunoştea foarte vag cu poetul Adrian Păunescu, absolut din întâmplare îl întâlneşte pe acesta pe culoarele revistei „România literară” unde era redactor şef adjunct şi, văzându-l cătrănit, îl întreabă de ce este necăjit. Povestindu-i despre ce este vorba, poetul îl întreabă pe Andreiţă dacă poate să susţină protestul. Aflând ca da, are tăieturile din ziar. Adrian Păunesu afirmă foarte hotărât: „ Îl public, chiar în numărul ăsta îl public”. Iată cum redă Ion Andreiţă acest episod: „ Şi-a apărut chiar în numărul acela al revistei „România literară” . Şi s-a stârnit un mare scandal: telefoane peste telefoane de la Uniune, de la Secţia de Presă, comitete, comiţii şi de la alte persoane de bine. Adrian Păunescu a rămas de neclintit. A cerut de fiecare dată, tuturor de la toate nivelele intervenţiei să trimită, în scris dreptul la replică pe care se obliga să-l publice. Nimeni nu a avut curajul unei astfel de iniţiative”. ( Ion Andreiţă, „Amprenta unui gând”, Editura U.Z.P., 2018, pag. 11).
Nu putem trece cu vederea rolul de factotum jucat de poet în organizarea spectatolelor „Canaclului Flacăra”, de campania imensă în depistarea mai multor tinere talente muzical – literare pe care le-a promovat cu emoţie şi succes. Tinere speranţe care au devenit ulterior nume sonore în marile manifestări culturale de peste ani, precum Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Mircea Vintilă, Tatiana Stepa, Ştefan Hruşcă, Florian Pittuş, Anda Călugăreanu, Ducu Bertzi şi mulţi alţii.
Cu toate compromisurile făcute regimului totalitar, cu toate osanalele aduse partidului comunist şi al lui „ cârmaci”, cu toate etichetările şi animozităţile existente între el şi prima soţie, poeta Constanţa Buzea, Adrian Păunescu rămâne, fără discuţie, unul din marii poeţi ai României şi chiar unul din prima linie.
Şi, pentru că suntem la scurtă vreme de un eveniment sumbru din care sperăm că am ieşit( dacă am ieşit) vom încheia succinta pledoarie făcută unui mare om de spirit cu o strofă din poezia „Bolnavi unanim” în care poetul dovedeşte o sclipire de premoniţie extraordinară, şi asta la 10 ani de la trecerea lui în nefiinţă: „Miroase -a carantină peste veac/ Bolnavii sunt chemaţi să se supună/ La încercarea ultima, comună / Să li se spună: nu mai avem leac”. GH. BUŞOIU
Andreea Bușoiu 